Am vrut să fiu briza, dar am fost o adevărată furtună.

         Te străduiești o viață întreagă să faci doar bine și la final realizezi că binele ce l-ai făcut nu a contat pentru nimeni. Toți au văzut când ai călcat strâmb, nimeni când ai mers drept și cu încredere. Toți te-au privit în ochi când aceștia erau veseli. Te-au judecat și au spus că ești prea fericită pentru secolul ăsta. Când plângeai, unul nu-și ridica batista să-ți șteargă lacrima. Deci la ce rost să faci bine, când ei văd doar răul? La ce rost să plângi, când ei te văd doar când ești fericită și îți judecă fericirea?     Am încercat mereu să fiu briza. Briza de vară ce-ți răcorește sufletul lent dar sigur. Să fiu acolo liniștită și sinceră. Dacă am lovit, am încercat să nu lovesc cu putere. Și mi-a reușit. Mi-a reușit până am cunoscut persoane ce nu făceau altceva decât să mă judece. Câtă răbdare să ai cu cineva care vede în tine doar rău și nimic bun? Câte zâmbete să oferi când acele cineva te lovește doar cu priviri ucigătoare? N-ai cum. Pur și simplu n-ai cum.

         

             Azi îți spun sincer că m-am săturat. M-am săturat să-ți fiu mamă, soră, prietenă. M-am săturat să-ți aud văicărelile despre cât de grea e viața, despre cât de răi sunt oamenii. M-am săturat să te văd cum judeci, dar niciodată să nu te privești în oglindă. Și-mi pare rău. Îmi pare rău că nu-ți poate fi chipul după cum ți-e sufletul.
             Problema? Problema e că sunt prea multe persoane cu chipuri frumoase și suflete mânjite cu noroi. Suflete reci, asemeni cimitirelor pe timp de iarnă. Pe acele suflete rar le vizitează cineva dacă acolo e prea rece și întuneric. Cine să facă asta? Poate doar cineva cu un suflet la fel de murdar.
            Am vrut să fiu briza. Am rezultat a fi o adevărată furtună. Am distrus tot în jur. Pentru că altfel, tot avea să mă distrugă pe mine.
Și nu-mi pare rău. Nu-mi pare rău că am fost rece, când poate trebuia să fiu caldă și liniștită. Nu-mi pare rău că am fost furtună cu persoanele ce cândva mi-au fost uragan.  

Învață să vezi unde-i iubire și unde...nu-i nimic!

 
             Nici secundele în plus, nici minutele, orele, zilele și chiar lunile, n-aveau cum să compenseze o lipsă ce era atât de evidentă. Timpul ce l-ai pierdut mai mult singură nu ți-l dă nimeni înapoi să-l poți completa cu compania ce o ai acum. Dacă nu a fost acolo când trebuia, de ce e acum? Ce rost mai are să culegi floarea după ce e ofilită?
               Odată ce a decis să plece, de ce l-ai mai lăsa să se întoarcă? Nu ești o gară abandonată, nu ești un pachet de țigări pe care unele persoane îl mai scapă din buzunarul de la geacă, nu ești un obiect pe care astăzi îl folosești și mâine îl uiți într-un colț.  Ești o persoană ce merită în primul rând să fie tratată cu respect. Și dacă nu ești respectată de bună voie, atunci draga mea, e nevoie să te impui. E cazul să îți construiești un orizont al tău, să-ți îndepărtezi obstacolele ce-ți stau în cale și să-ți vezi de viață.
                   L-ai privit cum pleacă și n-ai fost în stare să faci nimic. N-ai strigat să se întoarcă, n-ai cerut timp, n-ai fost capabilă să scoți un sunet.Ai continuat să aștepți ca și cum el n-ar fi plecat niciodată. Timpul tău, amintirile, visele și sentimentele, erau dedicate lui. Câte ai investit pentru un om care nu a fost în stare să investească în tine câteva zile!

        
       Tu ești cea mai importantă. Tu valorezi enorm de mult. Și cine nu știe să te aprecieze, nu-ți cunoaște adevărata valoare. Și persoanele ce nu-ți cunosc și apreciază valoarea, n-au ce să caute în viața ta. Învață să distingi răul de bine. Învață să vezi unde-i iubire și unde...nu-i nimic! 

Lasă vrăjeala! Și tu ai nevoie de cineva lângă tine.

             Ce ipocrită ești când spui că n-ai nevoie de nimeni lângă tine. Că singură ți-e mai bine și ești mai liniștită. Și să mă scuzi, dar când afirmi asta, tu chiar ești o falsă draga mea. Lăsând gluma la o parte, unde vezi tu fericire în a fii singură? Că nu te deranjează nimeni, că faci ce vrei, când vrei, cu cine vrei. Asta e fericire? Mie-mi sună mai mult a singurătate. Singurătate d-aia depresivă.           Imaginează-ți doar să fie cineva interesat de tine. Telefonul tău să sune mai des, iar persoana de la capătul firului celălat să se intereseze mai mult de tine.De tine, de sănătatea ta, de starea ta de spirit. Dacă ai mâncat, ce ai visat, cum ai dormit. Parcă deja sună mai frumos treaba, așa-i?                        Gândește-te la bărbatul ăla dispus să te apere de orice și oricine în fața tuturor. La bărbatul ăla care te strânge atât de tare la piept încât doar așa te simți în siguranță.

           
             Defapt, nu-ți imagina. Și așa ai spus că îți este mai bine singură. Că tu n-ai nevoie de un bărbat care să te streseze cu telefoane, că tu n-ai nevoie să dai raportul cuiva. Dar când îți găsești un bărbat, mai exact bărbatul potrivit, el nu o să facă pe polițistul cu tine. Ce vină are el, că tu, până să-l cunoști ai fost în relații doar d-astea.Sufocante! De ce preferi singurătea și nu iubirea? Ți-e frică să iubești? N-ai încredere în tine? 

              Draga mea, când ești singură, ești singură. Ești tu cu tine. Când iubești, ești tu cu el. Și lumea voastră. Și când te gândești așa, ce sună mai frumos? O plimbare singură sau o plimbare-n doi? Să privești persoane ce se iubesc sau să iubești și tu? Dacă tu îmi oferi un argument concret că ți-e mai bine singură, am să mă las de scris. Însemnă că mă înșel. Dar până atunci, trăiască dragostea! Și noi pe lângă ea.

El nu a știut să mă iubească decât după ce m-a pierdut.

         Și eu la fel! Când m-am trezit singură, cuprinsă de un dor nebun, printre cearceafuri goale și oameni necunoscuți, mi-am dat seama cât de mult îmi lipsește. 

         Deși nu era prezent în fiecare zi lângă mine, eram conștientă că acolo undeva, el este și mă iubește.         Nu a știut tot timpul cum să mă iubească.Deși evident marcată de unele defecte ce le avea, m-am complăcut într-o relație ce părea să nu ducă prea departe. Și am cedat. Într-o zi am cedat și am plecat. N-am mai privit în urmă, n-am mai vrut să fiu martoră la dezastrul ce îl provocasem. Mi-am luat toată iubirea ce o purtam și am plecat. L-am lăsat în urmă cu gânduri, întrebări, suspiciuni, nervi. La momentul respectiv nu mi-a păsat. Abia după ce m-am trezit fără el și fără iubirea lui mi-am dat seama ce-am pierdut defapt. 

          Deși întâlneam zeci de persoane, nimeni nu era ca el. Nimeni nu mă privea cu aceiași ochi, nimeni nu mă atingea la fel, nimeni nu-mi oferea aceleași vorbe calde. Deși rare, el mi le oferea. Și nimeni nu putea să concureze cu asta. 

    

              Au fost zile când îmi lipsea atât de mult încât îmi doream să-l scot din amintiri. Și de asemenea au fost zile când îl condamnam pentru că nu știuse să mă iubească așa cum vroiam, încât preferam să nu-i știu de existență. Când am simțit că nu o să găsesc pe cineva la fel, că nimeni nu o să-l poată înlocui, chiar dacă nu era el cel mai perfect, am decis să mă întorc.

               Și l-am găsit în același loc, același el. Era neschimbat. Mă privea ca și cum niciodată n-am plecat, ca și cum niciodată nu ne-am spus adio. Ochii lui, deși plini de dragoste, astăzi erau triști. L-am dezamăgit. Plecarea mea a făcut ca sentimentele să-i fie puse la încercare. Am fost nevoiți să ne despărțim inimile, ochii, trupurile. Când l-am luat în brațe, am răsuflat ușurată. Era din nou al meu și nimeni nu avea să schimbe asta. Iubirea noastră avea să crească la infinit. 

                      Poate, uneori, e mai bine să pleci pentru a vedea cine te cheamă înapoi. El nu a știut să mă iubească decât după ce m-a pierdut.Și eu la fel!  

Cum m-am îndrăgostit iar...de același bărbat!

       M-am îndrăgostit cu patimă. Cu o dorință nebună de a iubi, cu tot sufletul m-am îndrăgostit. Am visat să trăiesc un moment unic. Să mă îndrăgostesc odată și bine. Sincer și de durată. Atracțiile ce le-am mai simțit cu timpul au fost doar fire de nisip. Diamantele, diamantul vieții mele avea să se lase așteptat. O așteptare ce a meritat tot timpul.
          Când în sfârșit l-am găsit, când dragostea ne-a găsit pe amândoi, a fost cel mai frumos moment al vieții mele lipsite de evenimente mari. L-am privit timp îndelungat în ochi și am știut că e al meu. N-aveam nevoie de cuvinte. Și chiar dacă aveam nu reușeam să le găsim. Pur și simplu ne priveam în ochi și zâmbeam. Ce sincere zâmbete poți să oferi când ești fericit. Ce frumos strălucesc ochii plini de dragoste.
          Și-am știut că la el aveam să mă opresc. El făcea inima să bată într-un mod alert, gălăgios. El îmi făcea ochii să-l caute în fiecare trecător. Aveam grijă să nu-l pierd din vedere. Asta-i iubire! Să-l cauți, să-l simți, să-i oferi. Ce frumos e să oferi când ai cui. Ce frumos e să primești când ai de la cine.

      De el, de bărbatul cu ochii visători m-am îndrăgostit. De atunci în fiecare zi. Din ziua aia mă îndrăgostesc mereu de el. Dimineața îl iubesc. La prânz îl iubesc la fel de mult. Seara am aceiași iubire ca și peste zi. N-am zile când îl iubesc mai puțin. Dar am zile când îl iubesc tot mai mult.

Cine sunt eu?

     Multora le-am fost dor, altora le-am fost alinare. La mulți le-am provocat repulsie, în timp ce la alții le-am adus fericire.
      La mine pe chip au curs și lacrimi, au fost afișate și zâmbete, emoții, speranțe. Am plâns pentru oameni care nu au dat doi bani pe mine și am râs de oameni care poate m-ar fii meritat. N-am știut mereu când trebuie să zâmbesc. Și-am pierdut clipe pe care nimeni nu mi le mai aduce înapoi, fiind atentă la cu totul altceva.
       În inima mea au avut loc toți. Chiar și cei ce probabil, trebuiau să fie în altă inimă. Le-am oferit căldură la toți, primind adesea răceală evidentă.Am tăcut când aveam o sumedenie de lucruri de spus. Azi regret asta. Și ce rost mai au regretele dacă deja e prea târziu?
        Am iubit necondiționat. Bărbați bogați, săraci, indiferenți, sufocanți. Am avut și am atât de multă iubire de oferit încât uneori o ofer și persoanelor nepotrivite.
 

         Au fost momente când am urât atât de mult încât sufletul mi-a devenit rece și sumbru. Regret și acele momente. Acum le-aș înlocui cu zâmbete și calm.
Mi-am construit relații în toate direcțiile. De prietenie, de amiciție, cunoștințe, fel de fel. Pe unele le-am păstrat, pe altele le-am uitat, fie au fost uitate. Așa e. M-au uitat oamenii. Căci și eu, la rândul meu, am uitat. I-am uitat într-un colț și așa au rămas. Uitați.
        Și-au mai fost și sute de dezamăgiri. Câte dezamăgiri reușesc să-ți rupă sufletul? Câte speranțe trebuie să moară în vânt? Oamenii ce i-am crezut apropiați mi-am trădat tot. Încredere, vorbe, atingeri. La rândul meu am trădat. Și-am trădat cu stil. Învățând de la cursanții din viața mea. Ce chestie!
         Cine sunt eu? Omul călcat în picioare, dezamăgit, rupt în bucăți, care astăzi zâmbește parcă mai frumos ca ieri și construiește alte și alte vise. Eu sunt omul care iartă, uită și o apucă iar de la capăt. Eu sunt omul care se bucură de viață chiar și cu lacrimi în ochi.
                       
Seară bună dragele mele cititoare!

       

Nu țipa la el. Vorbește-i calm. Nu pleca. Stai. Nu fugii de el. Strânge-l în brațe!

     Iubirea și respectul ce l-am dobândit pentru bărbatul de lângă mine m-au urmărit toată viața.
 L-am privit mereu cu dragoste, cu încredere, fiind mândră de alegerea făcută.     De fiecare dată când îl priveam în ochi vedeam prezentul, viitorul, apusul, răsăritul. În ochii lui mă vedeam pe mine. Trăiam prin el și cu el.

     Atunci când te îndrăgostești, pui în persoana respectivă toate resursele tale. Încredere, respect, loialitate, iubire. Cu timpul toate cresc, ajungând până la urmă să dăruiești tot. Și dacă lui i-ai dăruit tot e imposibil să-i mai dăruiești și altuia la fel. Niciodată nu o să mai poți să dăruiești totul.
     Când iubești cauți. Cauți cu privirea un chip pentru sute de chipuri. Cauți o pereche de ochi și un zâmbet. Cauți un mers ce îți este atât de familiar, niște gesturi ce le iubești, o mimică a feței de care ești pur și simplu topită. Omul pe care îl porți în inimă și gând, e omul ce îl cauți în toți ce trec pe lângă tine.
       Omul ce a trecut de poarta sufletului tău, e omul care chiar a meritat. L-ai primit cu încredere și bunătate. L-ai scutit de rândul format la ușa sufletului tău. L-ai poftit în micul tău Univers.                                   

     Iubește-l! Oferă-i noi și noi începuturi. Fă-l să fie mândru de tine și de alegerile tale. Dăruiește-i încredere și siguranță.Stai lângă el când e trist, dar și când e fericit. Copleșește-l cu vorbe calme și sincere. Ascultă-l și înțelege-l. Ți-a oferit iubirea lui, încrederea și respectul. Fă și tu la fel. Nu pune la îndoială sentimentele lui pentru tine. Rabdă și vei dobândi.
     Protejează-l! Cine a spus că bărbații n-au nevoie de protecție? Ba din contră. Fii prietenă, mamă, soră, tot ce are nevoie. Liniștește-i gândurile, demonii ce îl frământă. Nu pleca când are mai mare nevoie.
     Demonstrează-i că atât tu cât și sentimentele tale sunt sincere. În felul ăsta nu îl vei pierde niciodată. Nu o să caute niciodată pace, liniște și iubire dacă tu vei fi capabilă să-i oferi toate astea. Nu țipa la el. Vorbește-i calm. Nu pleca. Stai. Nu fugii de el. Strânge-l în brațe!

Femei frumoase și femei...inteligente.

     Lumea-i plină de femei.Atât de multe femei, atât de multe creaturi create atât de perfect și interesant.
 Lumea-i plină de noi și ăsta-i chiar un motiv de mândrie.
    Și lumea asta-i plină de femei care-s atât de diferite între ele.Atât de diferite în gândire, în gesturi, în tot. Și tocmai asta e special la noi femeile, diferențele ce ne despart.Diferențele ce ne dau șansa să fim cine vrem să fim. În stilul nostru.
         Am cunoscut de-a lungul timpului diferite categorii de femei. Femei frumoase. Dar femei frumoase doar la chip, la trup. Femeile alea care atrăgeau privirile tuturor bărbaților pe stradă, care erau privite, femeile ce adorau să fie admirate. Dar doar atât. Pentru că ele erau, cum am și spus, femei frumoase doar la trup. Majoritatea nu erau capabile să ducă o conversație până la final, se străduiau din răsputeri să alcătuiască o frază cât mai clară, sau de ce nu, vorbeau doar despre ele. Femeile alea nu le-aș recomanda bărbaților.
        De ce? Pur și simplu n-ai ce face cu ea. În afara faptului că e frumoasă și atât, nimic mai mult. Ea nu o să fie niciodată capabilă să te sfătuiască, înțeleagă, să te facă să te simți mândru de ea în societate. Ea e frumoasă și nimic mai mult.                                      

     Și-apoi mai e femeia aia inteligentă. Femeia aia care e atât de calculată, atât de corectă, bine organizată. Femeia aia e cu adevărat frumoasă. Mintea ei atrage, incită, e mai sexy decât o rochie mulată pe un corp subțire.
   Ea știe să poarte o conversație. Așezați la o masă, față-n față, poți să o privești și să îi apreciezi adevărata valoare. Vorbește sincer, clar și este capabilă să te privească în ochi în timp ce face toate astea.
     Pe o asemenea femeie aș putea să o recomand tuturor bărbaților. Fiind isteață, reușește să-și clădească un viitor după bunul plac. Își întemeiează familia perfectă, se respectă în primul rând pe ea, apoi pe restul.
        La sfârșit, dacă suntem capabili să tragem o linie asupra vieții noastre, realizăm că diferența dintre frumusețe și inteligență este o diferență evident vizibilă, o diferență care practic separă oamenii.
         Căci frumusețea minții o să fie mereu mai apreciată decât cea a trupului.

La tine plouă?Că la mine-n suflet e furtună.

 .

                          Când îți mai face viața câte un duș rece, habar nu ai unde să te mai ascunzi, unde să fugi.Dar când viața îți face constant același lucru deja știi că fuga e fără rost.

  Vedeam câteodată pe stradă persoane atât de abătute, îngândurate, pierdute parcă, încât mă gândeam cât de norocoasă sunt eu. Cu cât curaj înfrunt eu viața și cu câtă fericire mă răsplătește ea. Și aveam să cred mult timp asta. 

Până am simțit-o pe pielea mea. Când m-a lovit necazul, nu am știut pe ce cale să o mai apuc. Mă priveam în oglindă și nu reușeam să mă recunosc. Îmi număram lacrimile și mă întrebam când o să se oprească. De ieșeam pe stradă îmi părea că toți râd doar eu sunt căzută în fundul oceanului.

                    Nici măcar nu știam cum se manifestă suferința. Mi-am dat seama de asta doar cu trecerea timpului. Femeia din mine se stingea ușor și ajunsesem să fiu un stâlp ce nu îl mai poți mișca din cauza greutății. Greutatea mea era suferința ce o adunasem.


Când mergeam pe stradă și vedeam atâtea femei frumoase, îmi aduceam aminte de mine. Cât te poate schimba un necaz. Ce face timpul și suferința cu chipul tău, nu mai curăță nici un machiaj profesionist. Și asta poate să-ți confirme oricine.
Însă cineva mi-a spus un lucru ce mi-a dat de gândit. „Ești tânără, n-ai timp de lacrimi și suferință. Uită de asta. Dacă acum te încarci cu griji, la bătrânețe ce faci? O să treacă timpul mai repede peste tine dacă mai plângi mult.”
Să-ți spun sincer, m-am oprit din plâns. Mi-am șters fiecare lacrimă și m-am gândit mai mult la mine. Dacă aveam să mai plâng mult și să îmi blestem zilele, aveam să pierd tot ce e mai frumos din viață. Și aveam să regret asta la bătrânețe.
   

Mi-am șters lacrimile, mi-am îmbrăcat cele mai colorate haine, am aruncat pe chip un machiaj decent și am ieșit în lume cu zâmbetul pe buze.
Viața e scurtă și lacrimile-s scumpe. Hai să nu ni le permitem!

Eu nu m-am înțeles niciodată pe mine..

               N-am fost niciodată în stare să înțeleg bărbatul de lângă mine, să îi înțeleg nevoile și așteptările. Niciodată nu l-am privit așa cum poate își dorea, niciodată nu i-am oferit căldura de care necesita la momentul respectiv.L-am privit mereu ca și cum priveam marea. Vedeam în el răsăritul, apusul, infinitatea de cuvinte pe care tot el trebuia să mi le ofere. L-am privit ca și cum aveam nevoie de un duș rece în mijlocul unei zile caniculare.
Și îl priveam cu dragoste. Știu bine asta. Deși nu îl înțelegeam, nu pricepeam mereu ceva, îl priveam mereu cu mândrie și iubire. Știam că am lângă mine ceva de preț, doar că nu eram conștientă de adevărata lui valoare.
Niciodată nu i-am fost umăr pe care să plângă. Am mers mereu pe ideea că nu el trebuie să se plângă, ci eu. Și am greșit. Am greșit că l-am catalogat într-un fel, când el era în alt fel, că nu i-am înțeles nevoile, că nu i-am respectat visele.

   Abia după ce l-am pierdut mi-am dat seama cât am complicat situația. Abia atunci am realizat că am scăpat soarele din mână încercând să număr firele de nisip.
Și a durut.A durut că abia atunci am conștientizat că el nu vroia mai nimic, că eu nu am fost în stare să îi dau acel nimic. Am început să tânjesc după două mâini care să mă cheme spre un piept călduros. Să caut două buze care să-mi sărute fruntea.
Eu nu l-am înțeles niciodată, dar nici el pe mine. El nu a  știut cât sunt de complicată, câte așteptări am, ce dezastru ascund în minte. El poate aștepta să fiu mereu acolo pentru el, mereu pregătită să ascult, să înțeleg, să sfătuiesc. Și n-am fost. Căci la fel așteptam și eu.
Și dacă amândoi așteptam același lucru, care mai era rostul nostru? De ce nu mai comunicam?
Toate astea nici nu mai își au rostul. El a plecat, iar eu sunt aici  întrebându-mă ce mai e de schimbat la mine.
Eu nu m-am înțeles niciodată pe mine...

Dragostea noastră e veșnică. Întotdeauna a fost. Întotdeauna va fi.

     

           Pleacă, fă-ți viața și apoi întoarce-te.Întoarce-te căci eu sunt acolo unde m-ai lăsat. În același loc pustiit și lipsit de vlagă. Între furtună și distrugere.Căci nu știu pe ce cale să o apuc. Tu fă-ți viața.Așa cum ai spus mereu că îți dorești. Liber fără obligații. Dar să te întorci. Să te întorci să îți dau aceiași iubire ca de fiecare dată.

      Te las să pleci acolo unde sufletul te duce. Mereu ai fost un bărbat liber. Chiar și atunci când mă țineai de mână căutai libertate. Și nu mă deranja. Căci scopul meu nu a fost să te țin strâns lângă mine. Scopul meu nu a fost niciodată să te privez de libertate. Eram datoare să te iubesc și atât. Căci și tu mă iubeai. Libertatea pe care practică amândoi o ceream, nu era distrugerea relației noastre. Era gura de aer pe care o luam înainte să ne iubim din nou. Și era perfect.

            Acum însă, te las să pleci. Nu ai mai plecat niciodată, niciodată nu ți-am dat drumul, însă acum o voi face. Te voi lăsa să cauți fericire și în alte părți. Să încerci lucruri noi și să compari. Să ajungi în acel punct în care să compari mâinile mele cu ale ei. Ochii mei, ce te priveau mereu cu dragoste și căldură, cu ochii alteia. Care nu te privesc nici pe departe cum meriți. Și te las să vezi cum e. Îți dau dreptul și la suferință. Le las pe ele să te facă să suferi. Căci știu că după asta mă vei căuta să te vindec. Și nu mă deranjează. Nu mă deranjează că voi fi eu medicul tău.

Singurul motiv pentru care te las să pleci, e că știu că te vei întoarce. Căci sunt conștientă de dragostea ce ți-o port. Sunt sigură de sentimentele ce le am pentru tine. Cu tine adorm și mă trezesc în gând. Cu tine îmi construiesc în minte atâtea vise.
Și dacă vei decide să nu te mai întorci, nu te voi condamna. Voi încerca să înțeleg și să trec peste. Voi înțelege că ai găsit ceva mai bun și mai sincer. Și voi pleca și eu.
Dar știu că te vei întoarce. Dragostea noastră e veșnică. Întotdeauna a fost. Întotdeauna va fi.

Adesea cel care oferă tot riscă să nu primească nimic

    Cum e să aștepți o singură mână și ea să nu fie întinsă niciodată?
Cum e să aștepți o singură vorbă bună, de la o singură persoană, și în schimb să nu primești decât tăcere sau vorbe tăioase?
Cum e să fii pe marginea prăpastiei și el să nu vadă nimic?
Cum să nu vadă niciodată în sufletul tău cu adevărat?
Cum să nu ai niciodată dreptul de a fi căzut, că mereu se va găsi el să fie mai căzut ca tine și tu să fii nevoită să-l ridici pe el călcând mereu peste tine însuți.
Cum să oferi totul și să ți se pretindă mereu mai mult și mai mult?
Cum e să îl ții atât de strâns de mână și el să-ți dea drumul cu atâta ușurință la primul hop?
Cum e să ai atâta neșansă, cum să nu poți visa niciodată la fericire deplină, pentru că cine ar trebui să-ți deschidă ușile, ți le închide pe toate în față?
   Cum e să oferi fără să primești? Cum e să primești cu jumătăți de măsură?
Când ești în locul nepotrivit, lângă persoana nepotrivită, lucrurile se întorc parcă la 180 de grade.
Ce la început părea să fie fericire, împlinire și satisfacție, ajunge să fie într-un final doar dezamăgire, lacrimi și suspine. Să-i oferi persoanei de lângă tine toată iubirea de care dispui, toată grija și afecțiunea ta, și să primești doar indiferență, iubire în jumătăți de măsură și dezamăgiri, nu e tocmai ce își dorește o femeie. Defapt, nimeni nu-și dorește asta. Și nimeni nu trebuie să fie nevoit să îndure asta.
Tu ca fată, femeie, meriți atât de multe. De ce să te mulțumești cu puțin? De ce să te limitezi la puțin, când meriți totul?
Când persoana de lângă tine reușește să îți ofere doar opusul a tot ce dăruiești tu, pleacă.
Retrage-te cu demnitate și pleacă. Renunță la acel puțin pe care îl primești și caută să primești totul. Cineva abia așteptă să-ți ofere toată dragostea, liniștea și căldura de care ai nevoie.
Cineva ar da orice să te poată ține în brațe și să-ți șoptească vorbe de iubire. Cineva ar da orice să te vadă pe tine bine, uitând câteodată de propria persoană. Cineva te caută în timp ce tu spui „mulțumesc” la puținul primit. Și ce să mai spun că uneori poate, nu primești nimic.
Uneori poate, ești uitată într-un colț cu zilele. Ești ignorată, lăsată parcă să te pierzi. Și ce e mai rău, e că nimeni nu te caută să te aducă înapoi.
Meriți să fii tratată cu respect. Meriți iubire și fericire. Iar cel ce te-a făcut să plângi merită indiferența ta. Nicidecum iubire.
Gândește-te la fericirea, liniștea și inima ta. Ai nevoie de protecție, iubire și înțelegere.
Ai nevoie de un bărbat, nu de un oarecare.

Când mi-am dat seama că totul depinde de mine , m-am liniştit.

               Deși timpul a trecut în același ritm mereu, mi-am dat seama că nu a trecut niciodată în favoarea mea. Că nu am reușit niciodată să-mi duc un plan la bun sfârșit, și dacă am reușit nu a fost așa cum mi-am propus.
Visele, speranțele și gândurile mele sunt singurele care contează în aceiași măsură ca și persoana mea.
Când am început să iubesc, eram absolut sigură că eu depind de persoana respectivă. Că fericirea mea depinde în totalitate de aceea persoană, că zâmbetul meu e direct proporțional cu fericirea lui.
Cât am putut să mă înșel! Câte greșeli am făcut de dragul iubirii. Câte lacrimi am pierdut, câte zâmbete am uitat să dăruiesc pur și simplu din cauză că l-am pus pe cel de lângă mine pe primul loc. Desigur, nu e niciodată greșit să pui o persoană pe primul loc. Dar e greșit să pui pe primul loc pe o altă persoană, decât persoana ta.
Tu ești cea mai importantă pentru tine. Visele tale trebuie să le îndeplinești. Deci trezește-te și începe să construiești fericire. Speranțele tale trebuie să fie aprinse mereu. Să nu le lași să se stingă. Zâmbetele tale sunt cele mai importante. Nu le stinge cu lacrimi.
            

Când decizi că e momentul să te îndrăgostești, trebuie în primul rând să te gândești la tine. Să îți pui în minte toate posibilitățile. Câte zâmbete primești de la persoana de lângă tine, câte lacrimi și câte mângâieri. Pune-te pe tine pe primul loc și vezi ce se întâmplă. Vezi cine rămâne lângă tine și cine pleacă. Cine se simte neglijat, cine se simte uitat într-un colț, cine pur și simplu ignoră. Apoi uită-te tu la restu. Vezi pe ce loc te-au pus ei. Poate nu ești pe primul. Poate nu ești nici pe doi, trei, patru. Poate nu ești.
Tu ești cea mai importantă pentru tine. Fericirea ta e cea mai importantă.

Când mi-am dat seama că totul depinde de mine, m-am liniștit. Am încredere în mine și în persoana mea.

Căci la final, toți realizăm că dorul...doare.

         Toți l-au numit „dor”.

Apoi de nicăieri se auzea câte un „mi-e dor de tine”, „mi-e dor...”. Ce expresii. Ce cuvinte mari pentru niște oameni așa mici ca noi. Noi toți, avem un dor. Și pe toți ne doare. Tocmai asta e legătura. L-au numit „dor”, pentru că doare. E așa dureros sentimentul acela. E așa greu de descris, imposibil de imaginat. Căci doar cine îl trăiește poate să înțeleagă ce e defapt cu el.
                    Câte suflete sunt chinuite de dor. Câte lacrimi se varsă în numele lui. Câți kilometri construiesc dorul? Cât de aproape trebuie să fii ca să simți dorul? Defapt, cine poate să-l descrie?
            „Când mi-e dor de tine construiesc. Pun atâtea amintiri cu tine în construcția mea, încât am impresia că nu o să o mai termin niciodată. Când mi-e dor de tine pierd nopți. Atât de multe nopți cu ochii în tavan și cu gândul la tine. Atâtea nopți în care mi-am căutat inima fără să știu că ea e la tine.Atâtea zile în care eram pierdută în mulțime.

      Când mi-e dor de tine, mă pierd. Mă pierd în gânduri, vise, speranțe. Sper că mâine am să te văd. Și dacă nu e mâine, e alt mâine. Și dacă nici atunci nu am noroc, mai sper încă odată. Căci știu că ești acolo. Când mi-e dor de tine, sparg. Sparg ce am construit. Ca să am un motiv să o iau de la început. Să pot să construiesc iar.Și mi-e dor de tine des. Mi-e dor de tine zilele, nopțile, orele, minutele. Tu ai idee cât mi-e dor de tine? O infinitate de cuvinte, priviri și speranțe. Mi-e dor de tine și mă doare.”

     Se întâmplă adesea să ne fie dor chiar de omul de lângă noi. Să ne fie dor de amintirea lui. De ce era el odată, nu de ce este el acum. Să căutăm într-o persoană un „el din trecut”, căci cel din prezent nu ne mulțumește deloc. Și așa suntem noi oamenii. Cerem cuiva schimbare, schimbare, schimbare. Iar când schimbarea se produce, pur și simplu nu îl mai vrem lângă noi. De ce? Că pur și simplu e schimbat.
Și ne e dor. Ne e dor de ceva vechi. Căci ce e nou nu mai e inovație. E poate, prea ciudat.
Dorul area atâtea forme de manifestare, încât, aș putea garanta că o viață nu e de ajuns pentru a trăi fiecare formă. Uneori ne este dor și atât. Vrem să avem lângă noi acele brațe calde, aceea privire liniștită și atât de calmă. Vrem liniște. Și doar o persoană poate să ne ofere liniștea dorită. Cea de care ne este dor. Și ne doare.
Căci la final, toți realizăm că dorul...doare.

Fericirea începe azi.

      Închide ochii pentru câteva momente și gândește-te la tine.
Gândește-te la visele, speranțele și gândurile tale. La binele pe care îl cauți, la cel pe care îl primești. Gândește-te la bărbații din viața ta. Nu poți să îi numești „băieți”, pentru că știi prea bine că niciunul nu a dat dovadă de imaturitate. Și cel ce a dat, încă are timp să se maturizeze.
Gândește-te la câtă fericire ți-a dăruit fiecare. Câte zâmbete ai adunat din cauza lor, câte lacrimi ai vărsat. Gândește-te la ei ca la ceva ce a fost magic. Fiecare întâlnire, strângere de mână, sărut pe obraz, fiecare amintire provocată de ei e ceva magic. Gândește-te și nu îi judeca. Iartă-i că au plecat, că poate nu au reușit să te cunoască așa cum ești tu, că nu au reușit să te iubească așa cum meriți. Iartă-i și oferă-le un gând bun.

Odată cu trecerea timpului ai reușit să îți construiești o viață perfectă pentru tine. Ai cunoscut diferite persoane, ai zâmbit când ai vrut, ai plâns când ai simțit că nu mai poți.E ceva normal în viață. Și tu ai respectat normalul.
Gândește-te la zilele cu soare. Când priveai cerul și pur și simplu erai mulțumită. Când singura stare de bine venea din înghețata ce o țineai în mână și în plimbarea prin parc. Când te jucai cu părul ca un copil mic și răsfățat, când dansai în razele soarelui.
Gândește-te la zilele cu ploaie. Când stăteai la geam și numărai stropii ce se adunau. Când îți imaginai cum ar fi dacă cineva ți-ar da și ție un sărut în ploaie. Cum ar fii să dansezi în ploaie...

Gândește-te la prima decepție în dragoste. Cât ai mai suferit fată naivă...câte lacrimi ai vărsat, câte nopți ai pierdut. Ce mult te-a maturizat fiecare decepție în dragoste.Și nimeni nu ți-a spus măcar odată că vei avea timp de asta. Vei avea timp să suferi în dragoste, vei avea timp să pierzi nopți, să pierzi lacrimi. Nimeni nu ți-a spus că viața o să-ți ofere atât de multe ocazii să plângi, încât acum, tu trebuie doar să zâmbești. Căci vin și alte vremuri.Mai grele poate.
          

Timpul trece. Și nimeni nu o să-ți mai dea șansa să trăiești fiecare moment. Și dacă totuși vei avea ocazia, intensitatea nu o să mai fie aceiași. Toate își au timpul lor.
Dragostea apare atunci când trebuie. Oamenii vin și pleacă la momentul potrivit. Nimic nu este întâmplător. Ce trebuie să faci tu? Să te bucuri de fiecare zi și să nu pierzi timpul. Să nu pierzi timpul cu lacrimi, regrete și dezamăgiri. Iartă și treci peste. Greutăți o să întâlnești la fiecare pas. Trebuie doar să știi să le faci față.
Ești femeie. Te vei descurca.

El nu a știut niciodată să asculte, să înțeleagă, să sfătuiască. Cu toate astea, el a știut să iubească.

                 El nu a știut niciodată să asculte, să înțeleagă, să sfătuiască. Nu a știut când să ofere o vorbă bună și o mângâiere caldă. Habar nu avea când să zâmbească , să spună că situația e sub control. Cu toate astea, el a știut să iubească. Deși nu avea mereu cuvintele la el, a știut să ofere iubirea de care inima tânjea atât de tare. 

   Atunci mi-am dat seama că în dragoste nu e prea multă nevoie de cuvinte. Ce să facem cu ele? Să le irosim în vânt?
          Am învățat să ascult tăcerea. Să înțeleg fiecare bătaie de inimă, fiecare strângere de mână.  Atunci mi-am dat seama cât de minunat e să iubești. Câte taine ascunde acest sentiment.

            Atunci când ne îndrăgostim, tindem să cerem păreri.Căutăm în stânga și-n dreapta păreri care să ne confirme că alegerea noastră este una corectă.Tânjim după aceea confirmare de „este bine”, și când altcineva, ne oferă un răspuns negativ, rămânem dezamăgiți și deja ne punem sentimentele în balanță.
         Și este cu totul greșit. Este greșit că ascultăm ce spune lumea și nu ne ascultăm inima. Este total greșit că cerem confirmarea sentimentelor noastre. Ce simțim noi, știm doar noi, ce alegem noi, alegem doar pentru noi. Ce spun ceilalți, ei bine, ce spun ceilalți este doar o părere. O părere care trebuie ascultată, aprobată, și atât. Nu pusă în practică.

   Sentimentele noastre, sunt la fel ca ploile de vară într-un moment secetos. Atât de dorite, așteptate, calde și puternice. Tânjim după dragoste, ca după soare într-un timp ploios. Tânjim după iubire și așteptăm și fim iubiți. Căutăm alinare, fericire și dragoste în fiecare suflet cald de lângă noi.
Așteptăm să fim iubiți cu toată ființa noastră, și atunci când suntem dezamăgiți, pentru că adesea sfârșim dezamăgiți, ne închidem în noi și judecăm toată lumea. Catalogăm fiecare persoană ca fiind la fel ca cel ce ne-a rănit sentimentele și devenim poate mai răi.
           Mai răi în sentimente, vorbe, priviri. Aruncăm priviri acide în jurul nostru, renegând fiecare persoană ce încearcă să se apropie de inima noastră.
       Și când într-un final ne îndrăgostim iar, mai tare și mai puternic, cerem sfaturi. Primim un șir de cuvinte frumoase, ca mai apoi să auzim acel „dar”. Și acel „dar” pune capăt la tot. Ascultăm sfatul și renunțăm la iubire. Indiferent de puterea ei.
        Așa sunt sentimentele. Adesea influențate de restul.

Nu căuta gălăgie, la cel ce îți oferă liniște. Nu căuta lacrimi, la cel ce zâmbește. Nu te simți bine? Doar pleacă...

      Destul cu scuzele, minciunile,toate prostiile pe care le spui. Ajunge cu dramele, mesajele superficiale, lipsite de sentiment și frică. Ajunge cu bătaia de joc!
      Sunt femeia care are nevoie de sprijin, afecțiune și consolare. Caut să am lângă mine un bărbat suficient de matur pentru a-mi înțelege problemele și de ce nu, pentru a mă ajuta să le confrunt. Caut un umăr pe care să pot plânge și două brațe care să mă strângă tare la un piept călduros. Caut să fiu înțeleasă atât cât se poate. Nu cer să fiu înțeleasă mereu, sfătuită mereu, iubită 24/24. Am nevoie să-l știu lângă mine chiar dacă e departe. Am nevoie de o vorbă bună, spusă de o voce caldă și plăcută.
                   Nu caut să primesc reproșuri. Destul îmi reproșez eu însămi anumite lucruri. Nu caut bărbatul imatur, incapabil să mă poată iubii. N-am nevoie de neglijentă,  pentru că desigur, eu mă pot neglija singură. 

      Un zâmbet cald, o vorbă bună, și o mângâiere tandră, poate să-mi ofere fericire necondiționat.
Te voi detesta dacă mă neglijezi. Îți voi reproșa că m-ai asemănat unui obiect de mult uitat într-un colț, și ai plecat. Îți voi spune că eu nu sunt un obiect, că eu am sentimente și sufăr.
Am să-ți urăsc gelozia exagerată. N-am nevoie să mă știu închisă într-o colivie. Îți voi cere libertate, pentru că, și eu la rândul meu am să-ți ofer libertate.
 Îmi voi da ochii peste cap de fiecare dată când insiști cu apeluri și mesaje, deși tu, desigur, știi că sunt bine.
   N-am nevoie de cadouri scumpe, gesturi exagerate și laude tipic masculine. Nu trebuie să faci pe „tipul mult prea interesant” pentru a mă impresiona. Am să te urăsc și voi pleca.
        Oferă-mi atenție, ascultă-mă, încearcă să mă înțelegi. Voi plânge, mă voi criza, voi țipa, dar la sfârșitul zilei o să fiu tot eu, aceea fată care adoră să iubească și să fie iubită.

  Și dacă nu te simți capabil să-mi oferi lucruri mărunte, poți să pleci.
     Nu țin pe nimeni lângă mine. Nu oblig pe nimeni să mă iubească, să mă înțeleagă. Nu caut să obțin fericire cu forța. Inima mea caută pace, liniște și iubire sinceră. Restul, e doar un decor prostesc, care deja începe să se rupă.

    Nu căuta gălăgie, la cel ce îți oferă liniște. Nu căuta lacrimi, la cel ce zâmbește. Nu te simți bine? Doar pleacă...

        

O să-l aștept pe cel ce îi voi oferi o invitație la eternitate..

          „Doream să-i ating mâna, dar nu am făcut-o pentru că nu știam dacă el își dorește acest lucru.”

           Odată cu trecerea timpului mi-am dat seama că aspectul fizic nu e cel mai important în alegerea unei persoane. Că degeaba ambalajul tău e perfect, dacă sufletul îți este plin de ură și venin.
     Nu mai caut acel bărbat care să mă surprindă cu aspectul fizic. Am renunțat de mult la asta.
   Nu mai caut acel bărbat care are o anumită culoare la ochi, un anumit stil de a se îmbrăca. 

Nu am nevoie de un bărbat care să atragă toate privirile în jurul lui. Nu caut un bărbat care să fie privit și vânat de fiecare ochi ager de femeie. Nu caut bărbatul care apare în fantezia tuturor.
                Caut să am lângă mine un bărbat hotărât și sincer. Un bărbat care să știe să mă aprecieze la adevărata mea valoare. Caut să fiu respectată și înțeleasă. Ascultată și sfătuită. Caut înainte de toate, un prieten.

       

Nu mă mai simt capabilă să alerg după bărbatul frumos la chip. Nu sunt în stare să mă lupt cu restul femeilor care încă sunt în căutare de frumusețea chipului. Caut bărbatul acela cu sufletul plin de emoție, inima plină de sentimente. Caut acel bărbat care să mă sărute pe frunte, să mă țină de mână în public, să mă sărute de față cu prietenii lui.
          Am nevoie de aceea persoană care să fie într-un ritm cu mine. Să fie cu zâmbetul pe buze fie că e soare, furtună, cer noros.  Caut bratele acelea care să mă strângă tare și să mă simt în siguranță.
   Mă simt o femeie capabilă de multe, de aceea am nevoie de un bărbat la fel de capabil. Am nevoie să fiu completată. Defapt, nu. Simt nevoia să fiu completată!
         

   Le las pe acele femei care încă nu au descoperit că frumusețea sufletului e mai importantă decât cea a chipului, să îți continue căutările. Le las pe ele să viseze și să râvnească la prințul din povești.
    Eu îl voi aștepta, îl voi căuta pe cel ce deține cel mai frumos suflet. Pe cel cu ochii cei mai sinceri și cu chipul cel mai blând. O să vreau să-i descopăr fiecare părticică din suflet, să-i aflu fiecare rană de pe inimă și corp.
           O să-l las să meargă pe același sunet melodios ca și mine. O să-i zâmbesc și voi aștepta să facă același lucru pentru mine. Îl voi ține de mână și mă voi aștepta să mă facă la fel, spunându-mi doar cu un zâmbet că totul o să fie bine.
         O să-l aștept pe cel ce îi voi oferi o invitație la eternitate..

Fiecare zi este o speranță. Iar fiecare răsărit de soare este un nou început.

          Te-ai obișnuit tot timpul să ierți. Ierți greșeli minore, gesturi necontrolate, mișcări greșite, greșeli majore. Ierți orice, doar să nu fii nevoită să renunți la persoane. Ierți cu inima, cu gândul, cu toată ființa ta. Iertarea îți este sinceră și curată. Ierți, pentru a nu pierde. Pentru a nu regreta, pentru că așa ai fost învățată. Să ierți și să nu judeci.
         Dar te-ai întrebat vreodată pe tine cine te iartă?
       Cine îți iartă nopțile nedormite? Cine îți iartă lacrimile vărsate în nopțile târzii? Țipetele din pernă, liniștea ce o făceai pentru a nu da de bănuit și pentru a nu da explicații.
        Ție cine îți iartă gesturile prostești făcute din iubire? Cine îți iartă inima care nu știe să iubească, sufletul confuz?
               

   Ai pus mereu pe primul loc persoanele din viața ta și ai uitat de tine. Ai uitat să-ți porți de grijă,să-ți păzești inima și sufletul. Au existat zile când ai uitat să-ți ștergi și lacrimile de pe obrazul rece, pentru că, erai ocupată să le ștergi pe ale altcuiva.
     Ai pus atât de multe persoane pe primul loc, le-ai pus problemele lor pe primul loc, iar tu...ai rămas pe dinafară. Pe tine nu te-a întrebat nimeni, niciodată, care îți sunt problemele. Nu te-a luat nimeni în brațe când ai plâns, și nimeni nu te-a întrebat câte nopți ai pierdut din cauza iubirii și a lacrimilor ce nu-ți dădeau pace.
       Pe tine nu te întreabă nimeni dacă ești bine. Dar tu întrebi pe fiecare.
        Ți-ai propus mereu să vezi zâmbete în jurul tău, încât ai uitat de propriul zâmbet. Ai uitat de chipul tău de înger, pentru a le reda altor persoane acest lucru. Ți-ai pierdut zile, luni, oferind persoanelor timpul tău, în timp ce ele nu-ți ofereau nici măcar secunde.


   Te-ai gândit vreodată cât de importantă ești tu, pentru tine? Cât de mult contează o zi în care ai râs, decât una în care ai plâns?
         Te așezi câteodată într-un loc ferit de ochii lumii și te gândești. Te gândești la cum era la început. Când i-ai cunoscut pe fiecare. Cum împărțeați timp, lucruri, amintiri. Cum fiecare își spunea problemele și fiecare primea sfaturi.
     Acum însă, timpul a trecut, și cei ce odată aveau timp pentru tine, au plecat. Fiecare și-a ales altă direcție, și-a făcut alt plan, desigur, fără tine în el. Și te doare. Te doare că nu găsești sprijin în nimeni, că nu știe nimeni de tine, că nu-ți oferă nimeni o îmbrățișare caldă.
      Timpul ne obligă pe fiecare să luăm decizii neplăcute nouă în prezent , dar benefice pe viitor. Tot ce trebuie să facem este să ne resemnăm și să ne acceptăm soarta.
  Fiecare zi este o speranță. Iar fiecare răsărit de soare este un nou început.

Renunță la comparațiile stupide și bucură-te de viață. Pe cerul cuiva, ești cea mai frumoasă stea!

       Pe tine te știu destul de bine. Ești aceea persoană care se privește în oglindă cu o oarecare ezitare, care merge pe stradă cu capul plecat, care se compară mereu cu alte femei. Fiecare femeie pe care o vezi pe stradă o compari cu tine. Te uiți atentă la ea, apoi la tine, iar la ea, și iar la tine. Nu ești mulțumită de ceea ce vezi în tine și îți faci rău singură, făcându-ți diferite scenarii.
     Încetează să te mai compari cu alte femei! Renunță la toate comparațiile astea absurde. N-ai nevoie de așa ceva. Tu ești perfectă în felul tău. Zâmbetul tău este unul sincer și curat, fața îți este strălucitoare, iar corpul, ei bine draga mea, corpul este doar un bonus.
Că deții câteva kilograme în plus, fie că le ai în minus, asta chiar nu contează. Kilogramele sunt doar un număr. Un număr care la sfârșitul vieții chiar nu contează.
       De ce să îți petreci toată viața comparându-te cu alte femei, când tu ești atât de minunată?
  Te-ai gândit poate, că ele au niște minusuri, pe când tu ai niște plusuri? Și invers. Toate suntem diferite în felul nostru. Toate avem ceva special, care este doar al nostru.
       

        Femeia pe care o vezi astăzi pe stradă, și cu care decizi să te compari, poate este femeia cu inima frântă. De ce ți-ai dori să fii în locul ei? De ce să-ți dai inima ta împăcată și liniștită, pe una frântă? Femeia cu care te decizi să te compari, poate cândva a suferit un accident și are anumite cicatrici pe corp. De ce să-ți înlocuiești corpul cu unul cicatrizat? Te-ai gândit poate, că ea, cu toate problemele ei, nu s-a gândit niciodată să se compare cu altcineva? Pentru că ei, pur și simplu îi place de ea.
      Nu contează cât de frântă îi este inima, câte răni a adunat cu timpul pe corpul fraged. Se mulțumește cu viața ei și atât. Nu și-ar da problemele ei, pentru altele.
Tu de ce nu faci la fel? De ce atunci când te privești în oglindă spui „Mi-aș dori să fiu ca...”. De ce faci asta? Aceiași inimă o ai și tu, aceiași ochii îi ai și tu. La același soare privesc toți. Și aceleași stele le numără fiecare.


       Bărbatul care decide să se îndrăgostească de tine, trebuie să fie bărbatul care o să te ia în întregime. Cu tot bagajul tău emoțional. El o să-ți accepte toate defectele și toate calitățile. O să te iubească pentru ceea ce ești, nu ceea ce vrei să devii.
          Și dacă acesta o să-ți spună să te schimbi, ei bine draga mea, schimbarea trebuie să se producă la el. Tu nu trebuie să te schimbi pentru nimeni. Cel ce o să te iubească, o să te iubească exact așa cum ești. Fără să-ți impună o schimbare.
             O să te iubească dimineața. Când ești nemachiată, cu părul ciufulit și vocea pierdută. O să te iubească când ești obosită. Când nu ești capabilă nici să te ridici de pe canapea. Când vei dori să stai în pat, uitându-te toată ziua la filme.
           O să te iubească când râzi în hohote. O să te iubească când plângi. O să-ți șteargă lacrimile și-ți va strânge corpul micuț în brațele puternice.
       O să te iubească mereu. Fără întrerupere. O să te iubească pe tine și doar pe tine. Fără să te compare cu altele.

Renunță la comparațiile stupide și bucură-te de viață. Pe cerul cuiva, ești cea mai frumoasă stea!

Iubirea venită din partea persoanei potrivite este un dar. Iubirea sinceră, curată și reciprocă, este o minune.

       
          Fie că sunt femei trecute de prima tinerețe, fie că sunt femei care abia gustă din viață, fiecare a căutat sau caută, acel bărbat capabil să iubească necondiționat. Fără regrete, cu pasiune și dăruire. Sincer și curat.
              Fiecare așteaptă bărbatul care să fie perfect pentru ea.Și dacă de cele mai multe ori, acesta fie se lasă așteptat, fie se află în locul greșit, când o să fie momentul lui, vom ști.Îi vom căuta brațele puternice, ochii mari și strălucitori, buzele dulci bine conturate. Îi vom căuta vorbele. Vom tânji după cuvinte dulci la ceas târziu. Vom căuta în el pacea ce oprește furtuna. Soarele ce sperie norii.
           Tu, ca bărbat, nu trebuie să fii perfect. Trebuie doar să-ți cunoști propriile limite și încărcătura de dragoste pe care ești capabil să i-o oferi. Dacă simți că în ea e totul, nu-i da drumul. Chiar de diferite circumstanțe te vor forța,păstreaz-o lângă tine.


      Iubește-o! Să o sufoci cu iubire.Dăruiește-i toată iubirea ta. Astfel încât ea să nu caute în altă parte. Iubește-o necondiționat.Când râde, plânge, e nervoasă, fericită. Iubește-o când plouă, când e soare. Când tace. Când vorbește. Mereu.
           Oferă-i cele mai calde cuvinte. Fă-o să se înalțe în înaltul cerului  și ai grijă ca la coborâre tu să fii gata să o prinzi. Nu o fă să se ridice dacă știi că nu o să fii acolo când o să cadă. Să nu-i oferi amăgire când ea vrea doar liniște și fericire.
       Ține-o în brațe. Când doarme, când tace, când e nervoasă, când e fericită. Fă-o să se simtă fericită că a ales brațele tale și nu a altcuiva. Strânge-o la piept tare. Astfel încât inima ei să tresară.
     Ai grijă de ea. Căci dacă tu nu o vei face, ea se va îndepărta. O să caute alte brațe, altă iubire, alte mângâieri. Nu o uita într-un colț, ai grijă de ea. Ține-o în inimă ca ceva sfânt și în gând ca o alinare. Fii tu alinarea ei.
       Deși nu ne place să recunoaștem, mereu avem nevoie de iubire. Mereu căutăm brațe calde și puternice, mereu așteptăm o vorbă bună. Căci o vorbă bună, venită de la persoana potrivită este cel mai de preț dar.
            Iubirea venită din partea persoanei potrivite este un dar. Iubirea sinceră, curată și reciprocă, este o minune.

„Din iubire ne-am născut, cu iubire trăim, și din iubire o să murim.”https://www.youtube.com/watch?v=450p7goxZqg

-Hai să nu pierdem nici timpul tău, nici timpul meu.Dacă simțim că nu ne potrivim, să plecăm!”
-Dacă plâng din cauza ta, nu mă meriți. Dacă plângi din cauza mea, nu te merit.

Timpul nu vindecă. Timpul ucide.

Se spune că odată cu trecerea timpului tot ce cândva a durut se vindecă. Fiecare rană adunată în decursul unui anumit timp se vindecă, și noi suntem la fel ca la început.”Curați ca lacrima”. Timpul nu a trecut niciodată în favoarea noastră. Și nici nu o să treacă vreodată în favoarea noastră. Deci de ce ne-ar vindeca rănile? Ce datorie are el față de noi? Timpul nu vindecă. Timpul ucide!

        

           Se spune că cele mai multe răni le avem din cauza iubirii.Iubirea care nu e împlinită, iubirea care doare, iubirea mincinoasă. Iubirea.
          Iubirea mincinoasă este iubirea care ne închide atât sufletul cât și inima. Este iubirea care doare probabil cel mai tare. Să îți depui toată încrederea, visele și speranțele într-o persoană, iar acea persoană să-ți înșele fiecare așteptare. Să te înșele pe tine ca om. Nimeni nu merită să sufere din trădare. Nimeni nu merită să verse lacrimi reci din asta.
       

Confesiunile unui bărbat înșelat: „Când am aflat că mă înșeală n-am mai știut de mine. Vreme bună m-am întrebat cu ce am greșit, ce nu i-am oferit. M-am simțit inutil, folosit. O bătaie de joc pentru ea. I-am oferit iubire, tot ce și-a dorit, iar ea...ea a recurs la gestul ăsta. Nici până în ziua de astăzi nu am aflat care a fost motivul. După ce m-a înșelat a și plecat. A plecat de tot. Din acel moment mi-am promis mie că nu o să mai iubesc sincer.Că nu-mi voi mai pune iubirea pe tavă și voi avea grijă pe cine primesc în viața mea. Ba chiar mi-am spus că eu o să înșel. O să mă răzbun pe ea, prin fiecare femeie care o să treacă prin viața mea.”


                    

    Fie că suntem bărbați, fie că suntem femei, toți suferim în momentul în care suntem înșelați. Toți ne pierdem încrederea în noi, în persoanele din jurul nostru. Construim un zid înalt în jurul nostru pe care nimeni nu reușește să-l treacă. Iar cei ce încearcă să o facă, fie se plictisesc, fie obosesc.
    De cele mai multe ori ne pierdem în detalii, lucruri care chiar nu contează, și uităm de cel de lângă noi. Uităm să-i acordăm atenția care o merită, iubirea de care are nevoie. Și așa îl forțăm chiar noi să recurgă la acest gest. Să-și caute alinare în alte brațe, în alți ochii, alt zâmbet.
Nimeni nu înșeală fără motiv. Nimeni nu este înșelat fără motiv!

Ea a plecat, crezând că el o va întoarce. El a lăsat-o, crezând că ea va veni.

      Întotdeauna o să avem de unde pleca. Mereu vom avea un loc unde să ne întoarcem. Dar ce se întâmplă când pleci crezând că poate vei găsi un alt bine? Un bine mai bun decât cel ce îl ai deja? Deși ți se rupe inima în mii și mii de bucățele, deși sufletul tău este în genunchi de durere, îți calci pe fiecare părticică de mândrie și orgoliu și pleci. Lași totul în spate.
         Abandonezi suflete, aduci lacrimi pe diferite chipuri, și cu toate astea pleci. Pleci pentru tine. Pleci să îți cauți un bine mai bun decât cel ce deja îl ai. Pleci să îți cauți alte persoane lângă care să trăiești, pleci lăsând trecutul în spate.
           Și te doare. Te doare inima că nimeni nu te strigă înapoi, că nimeni nu te trage de mânecă să-ți spună „STAI”. Durerea ta se adâncește odată cu timpul și decizia ta rămâne neschimbată. Ai plecat și deja nu mai ai la ce să te întorci. Toți dau semne că le e mai bine fără tine. Fiecare reușește să-și mascheze durerea cauzată de plecarea ta, reușește să te închidă într-un loc și să arunce cheia. Și te doare iar! Te dor rănile pe care le ai încă din trecut, te doare inima, care tânjește după cei ce i-ai lăsat în urmă.
             

                     
                      ”În ziua în care m-am decis să plec, mi-am făcut tot bagajul emoțional. Ce-i drept era un bagaj prea mare pentru o copilă ca mine. Adunasem atât de multe amintiri, gânduri, speranțe, iluzii, încât, atunci când a venit vremea să le iau pe toate și să plec, am simțit că pământul îmi fuge de sub picioare. Nu îmi era ușor. Habar nu aveam cum o să reacționeze unele persoane când vor afla de plecarea mea. Habar nu aveam cum o să reacționez. Nu știam care sunt consecințele faptelor mele și asta mă durea. Regretam fiecare lucru, fiecare persoană, fiecare gest. Și am plecat! Am plecat lăsându-i în urmă pe toți.
            A trecut ceva timp de atunci...un timp care a trecut prea repede. Și deși am cunoscut diferite persoane, am rămas mereu la ideea de „trecut”.
 Mi-am regretat plecarea în fiecare zi, oră, minut. Mi-am regretat plecarea în fiecare zâmbet ce îl afișam, fiecare lacrimă. Toate mă dureau.”



          În viața noastră vor exista mereu persoane care pleacă și care rămân. Chiar noi o să plecăm din viața unora. Ideea de plecare înspăimântă pe oricine. Nu este ușor să pleci și să renunți la tot. Pe lângă durerea ta, există și durerea lor. Pe lângă visele tale spulberate, sunt și visele lor. Lacrimile tale, le mai varsă și altcineva. Și e dureros. E dureros că uneori plecarea e inevitabilă. E cauzată de circumstanțe. Nu e neapărat cazul să o cauzezi tu. Se întâmplă ca timpul, gesturile, persoanele, să te forțeze să pleci. Și să pleci!

   Nu pleca niciodată dacă nu ai unde să te întorci.
Ea a plecat, crezând că el o va întoarce. El a lăsat-o, crezând că ea va veni.