Eu nu m-am înțeles niciodată pe mine..

               N-am fost niciodată în stare să înțeleg bărbatul de lângă mine, să îi înțeleg nevoile și așteptările. Niciodată nu l-am privit așa cum poate își dorea, niciodată nu i-am oferit căldura de care necesita la momentul respectiv.L-am privit mereu ca și cum priveam marea. Vedeam în el răsăritul, apusul, infinitatea de cuvinte pe care tot el trebuia să mi le ofere. L-am privit ca și cum aveam nevoie de un duș rece în mijlocul unei zile caniculare.
Și îl priveam cu dragoste. Știu bine asta. Deși nu îl înțelegeam, nu pricepeam mereu ceva, îl priveam mereu cu mândrie și iubire. Știam că am lângă mine ceva de preț, doar că nu eram conștientă de adevărata lui valoare.
Niciodată nu i-am fost umăr pe care să plângă. Am mers mereu pe ideea că nu el trebuie să se plângă, ci eu. Și am greșit. Am greșit că l-am catalogat într-un fel, când el era în alt fel, că nu i-am înțeles nevoile, că nu i-am respectat visele.

   Abia după ce l-am pierdut mi-am dat seama cât am complicat situația. Abia atunci am realizat că am scăpat soarele din mână încercând să număr firele de nisip.
Și a durut.A durut că abia atunci am conștientizat că el nu vroia mai nimic, că eu nu am fost în stare să îi dau acel nimic. Am început să tânjesc după două mâini care să mă cheme spre un piept călduros. Să caut două buze care să-mi sărute fruntea.
Eu nu l-am înțeles niciodată, dar nici el pe mine. El nu a  știut cât sunt de complicată, câte așteptări am, ce dezastru ascund în minte. El poate aștepta să fiu mereu acolo pentru el, mereu pregătită să ascult, să înțeleg, să sfătuiesc. Și n-am fost. Căci la fel așteptam și eu.
Și dacă amândoi așteptam același lucru, care mai era rostul nostru? De ce nu mai comunicam?
Toate astea nici nu mai își au rostul. El a plecat, iar eu sunt aici  întrebându-mă ce mai e de schimbat la mine.
Eu nu m-am înțeles niciodată pe mine...