Șhh! Liniște! E 16:38, Duminica. Sunt așezată pe un amărât de scaun și îmi arunc gândurile pe o „hârtie” virtuală. Absurd, nu crezi?
Creierul meu e atât de oxigenat încât pot să îmi pun ordine în gânduri. Pe prima treaptă, cea inferioară e trecutul. E pe treapta aia pentru că el nu prea contează. De aceea decid să pășesc pe ea cu papucii plini de noroi. Poate, odată ce avansez, papucii mei vor scăpa de noroiul depus în viața asta.
Pe cea de a doua treaptă sunt amintirile. Bune, rele, sunt acolo. Pășesc timidă pe ele pentru că, în decursul unor ani am adunat atât bune cât și rele. Atât lacrimi cât și fericire. Noroiul de pe papuci începe să cadă.
La cea de a treia treaptă e prezentul. Calc încrezătoare. Prezentul e frumos. Noroiul nu mai este. Pășesc încă o treaptă unde îmi este familia. Mă trece un gând să calc în picioare treapta, dar apoi îmi amintesc de mama. Draga mea mamă. Cât muncești tu pentru mine. Urc mai o treaptă, dar nu înainte să mă aplec și să șterg treapta ce am lăsat în urmă. Chiar dacă nu am lăsat noroi pe ea, o curăț. E mama acolo.
Pe treapta care mă aflu acum sunt prietenii mei. Foști, actuali, posibili viitori. Îmi las papucii pe treapta lor. Țin la prietenii mei. Foști, actuali, sunt ai mei. Facă parte din viața mea și fie că vreau să recunosc, fie că nu, cândva am avut nevoie de ajutorul lor. Le mulțumesc și mai poposesc un pic pe treapta lor. Prietenii, la fel ca și familia sunt importanți. Iar prietenii pe care îi ai toată viața sunt magie. Toată viața...ce frumos sună.
Mi-am lăsat papucii pe treapta lor și mai urc o treaptă. Acolo îmi văd iubirea. Ce frumos e să iubești. Să ai pe cineva lângă tine. Cineva care își face griji pentru tine. Care ar murii dacă ai pății ceva. La fel ca și prietenii adevărați și familia. Sentimentul ăla de vină îmi trece prin vene. Mi-am lăsat papucii la prieteni. Mă întorc, îi iau, și îi arunc în capătul scărilor. Dar nu șterg noroiul de pe trecut. I se spune trecut că trece, așa-i?
Mă mai uit odată în spate și mai urc o treaptă. E goală. Curată, proaspăt lustruită și parfumată. Meditez puțin la ceea ce mă așteaptă, apoi zâmbesc. E treapta care așteaptă scrisă de mine. E viitorul apropiat. Zâmbesc curioasă și ajung în capăt. Stau cu fața către treptele urcate de mine și un zâmbet tâmp îmi apare pe față. Sunt mulțumită. Am avut griă de fiecare în parte așa cum merită.
Acolo unde e nevoie de îmbunătățiri, de retușări, mă voi ocupa cu timpul. Dar sunt fericită. Viața mea nu e doar noroi. La fel cum și pe treapta din trecut nu se văd doar urme de mizerie. Dacă mă uit mai bine, văd și luciul natural al treptei.
Citind tot, un mic rezumat la viața mea, sper că ți-ai dat seama de cam cum e în viață.Fiecare treaptă e un capitol. De noi depinde cum îl scriem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu