Am scurs destul timp cu răutăți, cu regrete, dezamăgiri. Mi-am chinuit sufletul prea mult și prea tare. Au fost momente când poate, nu am știut ce e aia iertare.
Astăzi, uitându-mă în spate, mă stăpânește un sentiment de ură. Sunt supărată pe mine și pe ceea ce puteam să fac și nu am făcut. Ba chiar mai rău! Pe ce am făcut și nu trebuia.
Regret că nu am oferit iertare. Că nu am întins mâna când era nevoie și am tras-o. Regret că am dat cu piciorul unde trebuia să mângâi, și că am mângâiat unde trebuia să dau cu piciorul. Nu regret că am cunoscut diferite persoane. Le-am luat ca pe o lecție, un bine, un rău.
Nici măcar secretele care le-am spus diferitelor persoane din viața mea nu le regret. Nu mă supăr că le-au spus și altora. Pentru că eu știu că le-au spus. Cine mai știe să păstreze un secret?
Mai regret plecarea. Plecarea lor de lângă mine. Nu sunt un suflet rău. Toți greșim. Dar poate că eu aveam nevoie de ei. Lângă mine. Deciziile trebuie respectate, oamenii trebuie înțeleși, și la acest lucru mă rezum și eu. Îi respect și îi înțeleg. Dar nu pot accepta faptul că am fost dată la o parte. Să fii înlocuit de altcineva? Asta chiar doare și ăsta ar trebui să fie regretul lor.
Departe de fiecare regret, de fiecare nemulțumire, privesc încrezătoare spre viitor. Nu pot garanta că îmi oferă ceva mai bun, dar nici ceva mai rău. Este acolo și asta știu sigur. Poate singurul care îmi garantează că nu pleacă. Sau nu?
Îi iert pe toți, sper că și ei pe mine, și o iau de la capăt. Mi-e dor de unii. Foarte dor. Dar aștept să le fie și lor dor de mine și poate așa vom lipi la loc ce am spart.
Sunt bine. Dar caut mai mult bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu