N-am mai scris de multă vreme aici pe blog, nu din lipsă de idei, ci pur și simplu din lipsă de timp și sentimente ce nu erau puse într-o anumită ordine.
         Zilele astea am încercat să îmi pun ordine în gânduri, să renunț la orgoliu sau să mai adaug un gram atunci când e nevoie. În fuga mea după ordonarea sentimentelor am căpătat un exces de indiferențe atât de mare încât am început să mă urăsc pe mine.
       Știi cum e atunci când îți sună telefonul, vezi cine e, și pur și simplu îți îndrepți privirea în altă direcție? Ca mai apoi să apari cu scuza banală „N-am auzit telefonul”? Ei bine eu știu foarte bine. Am ignorat atât de mult anumite persoane încât mi-au cam dispărut și sentimentele.
       Ce-i drept și eu am fost ignorată. Când am oferit un zâmbet unei persoane numite „prieten” am văzut scârbă, ură, ignoranță.Am închis ochii și am plecat mai departe. Vezi tu...n-am nevoie de averi de la necunoscuți. Nici măcar de la prieteni nu am nevoie de asta. Caut acel „Ești bine?” pe care poate nici eu nu îl ofer, dar din egoismul meu, îl cer.
     

                      

           Odată cu trecerea timpului îmi dau seama că rămân tot mai singură. În fond, toți rămânem singuri. Bolnavi, săraci în sentimente, lipsiți de zâmbete, ignorăm tot și suntem ignorați.
               Au existat perioade când telefonul suna mereu. Eram mereu cu ochii pe el pentru că știam că cineva mă va întreba ”Ești bine? Aseară nu erai tocmai ok.”. Ca mai apoi, într-un interval extrem de scurt telefonul meu să fie aruncat într-un colț și uitat acolo cu orele.
               Oricum părerile de rău nu își au rostul. Din moment ce ai făcut ceva, nu mai are rost aceea scuză banală. O să îți fie acceptată dacă o vei spune, însă, nimic nu se uită. Timpul trece, amintirile rămân.

                                   

La fel ca și speranța de mai bine. E acolo deși nu se vede!

 Dacă astăzi sufletul meu prezintă anumite cicatrici, dacă refuză anumite lucruri, este numai din vina mea. E vina mea că am lăsat persoane rău intenționate să îmi pășească în viață fără ca măcar să se legitimeze.
       Sufletul meu a fost până nu demult un metrou vechi. Toată lumea intra în el, alergând, pășind, cu papucii murdari, jegoși.
       Odată cu trecerea timpului s-a deteriorat. A început să ruginească, iar ușile nu se mai închideau. În încercarea disperată de a suna un mecanic pentru reparații, aceasta mi-a răspuns clar: ”După ce faci curățenie, vom intervenii cu reparațiile necesare.”.
         Și așa a și fost. Am făcut curat zile întregi, luni chiar. În disperarea mea de a face curățenie, nu observam că pe o ușă dădeam afară, iar pe cealaltă se intra la loc. Am luat măsuri drastice, desperate chiar și am blocat toate ușile, exceptând cea principală. Și am revenit la curățenia mea.
        Cu cât avansam în curățenie, observam cât de murdar îmi era sufletul. Ca un cartier mizer dintr-un oraș prea populat. În fiecare colțișor erau diferite persoane care loveau, înjurau,spărgeau locul pe care eu l-am oferit lor pentru gazdă.
          În altă parte erau persoane care mângâiau și curățau. Am zâmbit mulțumită, însă, uitându-mă mai bine m-am întristat la loc. Mângâiau, ca mai apoi să blesteme ce le-a fost dat.
         Sufletul meu ducea deja încărcătură prea mare și periculoasă. Am decis să mă grăbesc. Luni întregi am curățat locul, până când era lună de curățenie. Abia atunci am apelat la mecanic. Mi-a reparat ușile, mi-a curățat fiecare piesă. Sufletul meu era ca nou.
          Și uite-mă acum. Mândră de sufletul meu și de musafirii lui. Mândră de deciziile mele și reușitele. Cu sufletul curat și parfumat!

        Departe de agitația oamenilor, de agitația din orașe, e o altă agitație. Cea a sufletelor.
      Am scurs destul timp cu răutăți, cu regrete, dezamăgiri. Mi-am chinuit sufletul prea mult și prea tare. Au fost momente când poate, nu am știut ce e aia iertare.
      Astăzi, uitându-mă în spate, mă stăpânește un sentiment de ură. Sunt supărată pe mine și pe ceea ce puteam să fac și nu am făcut. Ba chiar mai rău! Pe ce am făcut și nu trebuia.
         Regret că nu am oferit iertare. Că nu am întins mâna când era nevoie și am tras-o. Regret că am dat cu piciorul unde trebuia să mângâi, și că am mângâiat unde trebuia să dau cu piciorul. Nu regret că am cunoscut diferite persoane. Le-am luat ca pe o lecție, un bine, un rău.
            Nici măcar secretele care le-am spus diferitelor persoane din viața mea nu le regret. Nu mă supăr că le-au spus și altora. Pentru că eu știu că le-au spus. Cine mai știe să păstreze un secret?
            Mai regret plecarea. Plecarea lor de lângă mine. Nu sunt un suflet rău. Toți greșim. Dar poate că eu aveam nevoie de ei. Lângă mine. Deciziile trebuie respectate, oamenii trebuie înțeleși, și la acest lucru mă rezum și eu. Îi respect și îi înțeleg. Dar nu pot accepta faptul că am fost dată la o parte. Să fii înlocuit de altcineva? Asta chiar doare și ăsta ar trebui să fie regretul lor.
              Departe de fiecare regret, de fiecare nemulțumire, privesc încrezătoare spre viitor. Nu pot garanta că îmi oferă ceva mai bun, dar nici ceva mai rău. Este acolo și asta știu sigur. Poate singurul care îmi garantează că nu pleacă. Sau nu?
                Îi iert pe toți, sper că și ei pe mine, și o iau de la capăt. Mi-e dor de unii. Foarte dor. Dar aștept să le fie și lor dor de mine și poate așa vom lipi la loc ce am spart.
              Sunt bine. Dar caut mai mult bine.

O realitate altfel

     
        Șhh! Liniște! E 16:38, Duminica. Sunt așezată pe un amărât de scaun și îmi arunc gândurile pe o „hârtie” virtuală. Absurd, nu crezi?
Creierul meu e atât de oxigenat încât pot să îmi pun ordine în gânduri. Pe prima treaptă, cea inferioară e trecutul. E pe treapta aia pentru că el nu prea contează. De aceea decid să pășesc pe ea cu papucii plini de noroi. Poate, odată ce avansez, papucii mei vor scăpa de noroiul depus în viața asta.
Pe cea de a doua treaptă sunt amintirile. Bune, rele, sunt acolo. Pășesc timidă pe ele pentru că, în decursul unor ani am adunat atât bune cât și rele. Atât lacrimi cât și fericire. Noroiul de pe papuci începe să cadă.
          La cea de a treia treaptă e prezentul. Calc încrezătoare. Prezentul e frumos. Noroiul nu mai este. Pășesc încă o treaptă unde îmi este familia. Mă trece un gând să calc în picioare treapta, dar apoi îmi amintesc de mama. Draga mea mamă. Cât muncești tu pentru mine. Urc mai o treaptă, dar nu înainte să mă aplec și să șterg treapta ce am lăsat în urmă. Chiar dacă nu am lăsat noroi pe ea, o curăț. E mama acolo.
             Pe treapta care mă aflu acum sunt prietenii mei. Foști, actuali, posibili viitori. Îmi las papucii pe treapta lor. Țin la prietenii mei. Foști, actuali, sunt ai mei. Facă parte din viața mea și fie că vreau să recunosc, fie că nu, cândva am avut nevoie de ajutorul lor. Le mulțumesc și mai poposesc un pic pe treapta lor. Prietenii, la fel ca și familia sunt importanți. Iar prietenii pe care îi ai toată viața sunt magie. Toată viața...ce frumos sună.
              Mi-am lăsat papucii pe treapta lor și mai urc o treaptă. Acolo îmi văd iubirea. Ce frumos e să iubești. Să ai pe cineva lângă tine. Cineva care își face griji pentru tine. Care ar murii dacă ai pății ceva. La fel ca și prietenii adevărați și familia. Sentimentul ăla de vină îmi trece prin vene. Mi-am lăsat papucii la prieteni. Mă întorc, îi iau, și îi arunc în capătul scărilor. Dar nu șterg noroiul de pe trecut. I se spune trecut că trece, așa-i?
           Mă mai uit odată în spate și mai urc o treaptă. E goală. Curată, proaspăt lustruită și parfumată. Meditez puțin la ceea ce mă așteaptă, apoi zâmbesc. E treapta care așteaptă scrisă de mine. E viitorul apropiat. Zâmbesc curioasă și ajung în capăt. Stau cu fața către treptele urcate de mine și un zâmbet tâmp îmi apare pe față. Sunt mulțumită. Am avut griă de fiecare în parte așa cum merită.
              Acolo unde e nevoie de îmbunătățiri, de retușări, mă voi ocupa cu timpul. Dar sunt fericită. Viața mea nu e doar noroi. La fel cum și pe treapta din trecut nu se văd doar urme de mizerie. Dacă mă uit mai bine, văd și luciul natural al treptei.
             Citind tot, un mic rezumat la viața mea, sper că ți-ai dat seama de cam cum e în viață.Fiecare treaptă e un capitol. De noi depinde cum îl scriem. 

Ascultă! Înțelege! Oferă!

   Și de aici pleacă totul. Te-ai gândit vreodată că ție îți pasă de persoane care nu au nimic în comun cu tine? Cât suflet pui tu și cât suflet pun ei? Îți propun un exercițiu de imaginație. Gândește-te că ești bolnav. Agenda ta e plină de contacte. Facebook-ul tău a depășit limita de prieteni. Câți dintre ei te caută să își facă griji pentru tine? Nu îți dau eu răspunsul. Sunt mai mult ca sigură că îl știi deja.
        Am întâlnit atât de multe persoane de-a lungul timpului, atât de multe caractere, încât rar am văzut pe cineva care să arate că îi pasă. Nu suntem perfecți. E adevărat. Însă înțelegere, efortul de a înțelege pe cineva nu e atât de mare.Desigur mila nu e același lucru cu înțelegerea. Sunt sigură că nimeni nu are nevoie de milă.
           Din punctul meu de vedere mila e un lucru oferit în scârbă. „Mi-e milă de tine.” Crezi că sună atât de parfumat? Lasă-mă pe mine să îmi fie milă de mine. Tu înțelege-mă. Și dacă nu poți pleacă! Pleacă din calea mea. Poate la rând stă altcineva care are atât de multă înțelegere și curiozitate despre ce mi se întâmplă încât mă poate ajuta. Frumos nu?
              E frumos dar e rar. Nepăsarea e deasă. Împrăștiată peste tot. Culeasă de toți și pusă în coșul cu sentimente. Și eu, ca și tine, o am. Toți o avem. Doar că la momentul potrivit o scoatem de acolo.

            Ascultă! Înțelege! Oferă!

Să facem pace cu sufletul

“Îți mai aduci aminte ziua când ai luat Soarele și mi l-ai pus în suflet?

-Lucian Blaga” 

              Sufletele noastre sunt asemănate unor bagaje emoționale. Cu timpul punem în ele sentimente, gânduri, trăiri, emoții. Cu cât bagajul e mai plin, cu atât sufletul e mai epuizat. La un moment dat cedează și renunță. Îți vei da seama că a cedat în momentul în care tu, ca și om obișnuit, spui că nu mai ai suflet. Că ți-e rănit și nu poți face pace cu el.            De aici și sfatul meu „Să facem pace cu sufletul.” Să nu îl mai încărcăm cu toate chestiile nefolositoare ci, doar cu cele necesare. Nu îi mai da sufletului suferință. Nu o mai pune în bagaj. Pur și simplu las-o acolo. Lângă bagaj. Să te prefaci că ai uitat-o acolo lângă. 

       Nu te certa cu nimeni. Când tu ești în conflict cu cineva, este și sufletul tău la fel. Iar atunci când tu nu plângi, plânge el. 

Pansează-ți sufletul rănit, îngrijește-l, vindecă-l, și atunci când el se simte bine, sigilează-l. Sigilează-l de răutăți, necazuri, suferință. Deschide-l doar când pui în el o amintire frumoasă, un zâmbet, un moment fericit. Nu îți vinde sufletul.

           Știi cum e atunci când îți vinzi sufletul? E foarte simplu. Rămâi fără el! Riști să îl dai unei persoane care îl scapă pe jos, îl calcă în picioare, dar nu îl scutură. Îl aruncă într-un colț și uită de el. Iar când își amintește îl i-a de acolo și iar îl scapă. De data asta rănindu-l foarte tare.

          Sufletele noastre trebuie să fie ca diamantele. Șlefuite, sclipitoare și greu de cumpărat. 

Sufletul nu se cumpără. Se câștigă!     

La mulți ani!

      La mulți ani oameni frumoși!


     A mai trecut încă un an, cu bune, cu rele, dar a trecut.
Cum a fost 2014 pentru mine?
    Ei bine, 2014 nu a fost nici cel mai bun an, dar nici cel mai rău. Am câștigat persoane noi în viața mea, am pierdut persoane pe care, poate, trebuia să le păstrez, am iubit, am suferit, am zâmbit. A fost un an cu de toate.
        Acum...când începem un an nou, când completăm cele 12 capitole, trebuie să ne gândim cât de norocoși suntem că am ajuns să „prindem” și 2015.
          Tu, dragă 2015, trebuie să fii perfect. Nu îți cer perfecțiunea aceea imposibilă. Îți cer fericire. Multă fericire, lacrimi de fericire, îmbrățișări calde, persoane cu suflet curat în viața mea. Ție îți cer să aduci cât mai multă sănătate atât mie cât și celor dragi mie, bucurie și te rog 2015, reduce porția de lacrimi. Fie ca anul ăsta să vărs atât de puține lacrimi de tristețe, încât, atunci când o să se termine să spun „Nu pot să cred! Chiar am reușit!”
           Nu îți cer imposibilul. Doar ai griă de el, ea, ei, ele. Ai grijă de EL, că și el are grijă de mine. Să îi dai sănătate multă, foarte multă, dacă se poate mai ia și de la mine și dă-i lui. Să fie el bine. Ca atunci când eu sunt rău, el să poată să aibă griă de mine. Să îi dai multă iubire. Să mă sufoce cu ea.
           De ea să ai grijă. Să îi dai tot ce are nevoie. Să nu o faci să plângă. Lacrimile sunt scumpe. Fă-o fericită în fiecare zi. Binecuvântează-i zilele, ocrotește-i nopțile. Ei, ele, să fie sănătoși toți. Să zâmbească în fiecare zi, să râdă mult și tare.
          Ai grijă de toți 2015. Am încredere în tine că o să faci în așa fel încât, fiecare o să primească ce merită.



                            La mulți ani 2015! La mulți ani oameni frumoși!