Ne leagă zeci. Ne despart sute.

   Dragul meu cititior, lasă-mă să-ți prezint mai jos perspectiva mea despre viață. Lumea prin ochii mei...

         Omul a primit viața pentru a se bucura de ea, pentru a vedea frumosul, soarele, luna. A primit viața pentru a învăța să trăiască frumos, în liniște și credință, cu speranța zilei de mâine. Omul a primit darul cel mai de preț. Viața!
        Spuneam din titlu că ne leagă multe. Privim aceelași cer, zâmbim aceluiași soare, numărăm aceleași stele. Ne leagă visele, speranțele, zâmbete și lacrimi. Uneori sunem uniți de acceași suferință. Alteori o bucurie ne leagă și mai mult.
         Dar cum toate astea ne leagă, la fel sunt lucruri ce ne despart. Suferința și bucuria, deși spuneam mai sus ca ne leagă, pot foarte bine să ne și despartă. Ne desparte bucuria unora, căci am fost modelați de noi înșine în așa fel încât să purtăm dușmănie. Să fim invidioși pe succesul aproapelui. Să-l detestăm că el are și noi nu. Și ce păcat mare săvârșim!
       Ne despart oamenii. Nu toate persoanele ce le întâlnim în această viață, sunt posesoare de bune intenții. Ai să cunoști oameni ce-ți zâmbesc în față, dar pe la spate își bat joc de identitatea ta. Trebuie doar să-ți păzești bine ușa sufletului. Să nu lași oameni cu papuci plini de noroi să calce pe podeaua ta frumos lustruită. Tu n-ai timp să ștergi după fiecare.
       Ne desparte timpul. Niciodată n-ai să poți să faci timpul să fie în favoarea ta. Tot el o să-ți răpească zeci de persoane. De ce? Că e timpul! Că poate și are dreptul. Tu învață să te bucuri de persoanele ce le ai lângă tine cât încă acest „timp” îți permite, De nu...ai să fii martorul unei despărțiri. Una din sutele ce ne despart. 

  

Mesaj pentru viitorul soț. .

        Dragul meu, oriunde te-ai afla, mi-aș dori să citești asta.
Nu-ți scriu împinsă de o dorință nebună de a ieși în evidență, de a încerca să-ți impun ceva, cumva. Îți scriu pentru a îți aduce la cunoștință temerile și gândurile mele. Unele mai serioase, altele mai lipsite de sens.
           Am auzit din diferite parți, că tu, voi bărbații în general purtați o mască. O mască ce decideți să o dați jos după ce vă puneți verigheta pe deget. N-aș vrea să cred că faci la fel. Sau că măcar ți-a trecut prin minte să faci asta.
       Vezi tu...eu mă respect foarte mult pe mine. Și te-aș ruga, ba chiar ți-aș impune să faci la fel. Să mă respecți. Să nu dai dovada de slăbiciune, afișând o mască, ce la un anumit moment o vei da jos. Că vezi tu, dacă faci așa, te las. Plec și te las. Singur și fără explicații. Te las cu un val de întrebări, fără nici un răspuns.
         Nu ești singurul pe lumea asta. Și mi-ar plăcea să fi mai mult decât conștient de asta. Să ai habar care îmi este adevărata valoare și să o respecți. Să te mândrești cu mine. Din moment ce m-ai ales, garantez că ai cu ce să te mândrești. Și dacă totuși nu vei face asta, înseamnă că degeaba m-ai ales. Habar n-ai tu cât valorez eu.
           Dacă te-ai prins în hora asta, hai să o jucăm corect. De dragul nostru, de dragul viitorului, de dragul trecutului ce ne leagă. Pentru că, vrem nu vrem, o să avem și un trecut.
           

          Vei spune poate că cer prea multe. Îți voi spune că așa e. Cer cât consider că merit. Mult. Dar sunt dispusă să ofer în egală măsură. Căci, am învățat că în viață trebuie să oferi cât primești. Nu o să-ți dau totul. Ai să mă întrebi de ce.
Și-am să-ți răspund. Nu am fost, nu sunt și nici nu am să fiu dispusă să ofer totul. Niciodată! Oferind totul, risc să rămân fără nimic. Nu garantez că ai să rămâi o viață. Vreau să cred asta, dar nu pot garanta. Și ce am să fac dacă pleci cu acel „tot” al meu? Ce am să mai ofer? Ce am să mai am? Nimic.
           Nu-ți scriu să-ți spun că mi-e teamă că ai să mă iei și apoi vei pleca. Îți scriu să mă cunoști mai bine. Îți scriu în speranța că așa, ai să ai o idee cum e să joci „în hora mea”. Căci probabil dacă m-ai ales, dacă te-am ales și mai ales dacă suntem fericiți, niciunul nu o să plece. Niciunul nu o să trădeze, niciunul nu o să poarte mască.
             Și dacă totuși acum o porți...da-o jos! 

      

Începutul.

         Oamenii au trăit mereu cu speranța. Cu speranța de mai bine, cu speranța de mai mult, cu speranța că undeva, chiar există speranță.
         Unii visează. Visează nopți, zile, luni, poate și ani. Visează la mai bine. La mai mult. Pentru ei visele nu se termină niciodată. Dar dimineața când se trezesc, acele vise, rămân vise și atât. Nimic din ele nu se duce la îndeplinire.
        Unii suferă. Adorm plângând, privesc cu ochii în lacrimi, plâng și când ar trebui să râdă. Pe acei oameni n-ai cum să-i faci să zâmbească. De obicei, totul pleacă de la noi. Noi decidem cum vrem să fim.
    Și dacă astăzi vreau să mă detașez de griji și supărări, păi o fac. Și zâmbesc! Zâmbesc chiar dacă mă pun la zid problemele, chiar dacă mi-e sufletul în genunchi.
         Unii iubesc. Și nu-i greșit să iubești. E minunat să nutrești în tine sentimente de iubire. Dar e sfâșietor să le nutrești pentru cine nu merită. Și iar suferă! Suferă că nu primesc iubire, suferă că nu le este împărtășită iubirea. Și iar n-au habar că viața-i prea scurtă pentru asemenea momente.

Astăzi am început să scriem primul capitol din altă carte. Și tot de astăzi trebuie să începem schimbările.
Dacă ai ajuns până aici, poate-i șansa ce ți se oferă să te poți schimba. Și evident, schimbarea începe de la tine. Eu n-am cum să schimb mentalități, idei, gânduri. Eu pot doar să-ți susțin schimbarea.Atâta timp cât ea e în bine.
  Astăzi e un alt început. Unul deschis schimbărilor, dorințelor, realizărilor pe diferite planuri. Începând de astăzi, ai ocazia să schimbi lucrurile. Nu că nu aveai și altădată. Dar acum, ăsta e începutul începutului. Cumva.
Astăzi ai ocazia să speri că urmează 366 zile cu soare. Chiar dacă afară o să ploaie. Contează asta atâta timp cât la tine în suflet e soare?
Astăzi ai avut ocazia să spui „La mulți ani!”. N-ai spus la toți. Pe mulți i-ai uitat involuntar. Pe alții pur și simplu ai preferat să îi uiți voit.
Pe ăia i-ai lăsat în spate. Au fost de 2015 și atât. 2016 nu îi mai prinde în viața ta. Și bine faci! Elimină excesele.
An nou minunat să aveți! Cu vise, realizări, dorințe. Speranțe, zâmbete și fericire. An nou fără lacrimi în ochi!

 

Am vrut să fiu briza, dar am fost o adevărată furtună.

         Te străduiești o viață întreagă să faci doar bine și la final realizezi că binele ce l-ai făcut nu a contat pentru nimeni. Toți au văzut când ai călcat strâmb, nimeni când ai mers drept și cu încredere. Toți te-au privit în ochi când aceștia erau veseli. Te-au judecat și au spus că ești prea fericită pentru secolul ăsta. Când plângeai, unul nu-și ridica batista să-ți șteargă lacrima. Deci la ce rost să faci bine, când ei văd doar răul? La ce rost să plângi, când ei te văd doar când ești fericită și îți judecă fericirea?     Am încercat mereu să fiu briza. Briza de vară ce-ți răcorește sufletul lent dar sigur. Să fiu acolo liniștită și sinceră. Dacă am lovit, am încercat să nu lovesc cu putere. Și mi-a reușit. Mi-a reușit până am cunoscut persoane ce nu făceau altceva decât să mă judece. Câtă răbdare să ai cu cineva care vede în tine doar rău și nimic bun? Câte zâmbete să oferi când acele cineva te lovește doar cu priviri ucigătoare? N-ai cum. Pur și simplu n-ai cum.

         

             Azi îți spun sincer că m-am săturat. M-am săturat să-ți fiu mamă, soră, prietenă. M-am săturat să-ți aud văicărelile despre cât de grea e viața, despre cât de răi sunt oamenii. M-am săturat să te văd cum judeci, dar niciodată să nu te privești în oglindă. Și-mi pare rău. Îmi pare rău că nu-ți poate fi chipul după cum ți-e sufletul.
             Problema? Problema e că sunt prea multe persoane cu chipuri frumoase și suflete mânjite cu noroi. Suflete reci, asemeni cimitirelor pe timp de iarnă. Pe acele suflete rar le vizitează cineva dacă acolo e prea rece și întuneric. Cine să facă asta? Poate doar cineva cu un suflet la fel de murdar.
            Am vrut să fiu briza. Am rezultat a fi o adevărată furtună. Am distrus tot în jur. Pentru că altfel, tot avea să mă distrugă pe mine.
Și nu-mi pare rău. Nu-mi pare rău că am fost rece, când poate trebuia să fiu caldă și liniștită. Nu-mi pare rău că am fost furtună cu persoanele ce cândva mi-au fost uragan.  

Învață să vezi unde-i iubire și unde...nu-i nimic!

 
             Nici secundele în plus, nici minutele, orele, zilele și chiar lunile, n-aveau cum să compenseze o lipsă ce era atât de evidentă. Timpul ce l-ai pierdut mai mult singură nu ți-l dă nimeni înapoi să-l poți completa cu compania ce o ai acum. Dacă nu a fost acolo când trebuia, de ce e acum? Ce rost mai are să culegi floarea după ce e ofilită?
               Odată ce a decis să plece, de ce l-ai mai lăsa să se întoarcă? Nu ești o gară abandonată, nu ești un pachet de țigări pe care unele persoane îl mai scapă din buzunarul de la geacă, nu ești un obiect pe care astăzi îl folosești și mâine îl uiți într-un colț.  Ești o persoană ce merită în primul rând să fie tratată cu respect. Și dacă nu ești respectată de bună voie, atunci draga mea, e nevoie să te impui. E cazul să îți construiești un orizont al tău, să-ți îndepărtezi obstacolele ce-ți stau în cale și să-ți vezi de viață.
                   L-ai privit cum pleacă și n-ai fost în stare să faci nimic. N-ai strigat să se întoarcă, n-ai cerut timp, n-ai fost capabilă să scoți un sunet.Ai continuat să aștepți ca și cum el n-ar fi plecat niciodată. Timpul tău, amintirile, visele și sentimentele, erau dedicate lui. Câte ai investit pentru un om care nu a fost în stare să investească în tine câteva zile!

        
       Tu ești cea mai importantă. Tu valorezi enorm de mult. Și cine nu știe să te aprecieze, nu-ți cunoaște adevărata valoare. Și persoanele ce nu-ți cunosc și apreciază valoarea, n-au ce să caute în viața ta. Învață să distingi răul de bine. Învață să vezi unde-i iubire și unde...nu-i nimic! 

Lasă vrăjeala! Și tu ai nevoie de cineva lângă tine.

             Ce ipocrită ești când spui că n-ai nevoie de nimeni lângă tine. Că singură ți-e mai bine și ești mai liniștită. Și să mă scuzi, dar când afirmi asta, tu chiar ești o falsă draga mea. Lăsând gluma la o parte, unde vezi tu fericire în a fii singură? Că nu te deranjează nimeni, că faci ce vrei, când vrei, cu cine vrei. Asta e fericire? Mie-mi sună mai mult a singurătate. Singurătate d-aia depresivă.           Imaginează-ți doar să fie cineva interesat de tine. Telefonul tău să sune mai des, iar persoana de la capătul firului celălat să se intereseze mai mult de tine.De tine, de sănătatea ta, de starea ta de spirit. Dacă ai mâncat, ce ai visat, cum ai dormit. Parcă deja sună mai frumos treaba, așa-i?                        Gândește-te la bărbatul ăla dispus să te apere de orice și oricine în fața tuturor. La bărbatul ăla care te strânge atât de tare la piept încât doar așa te simți în siguranță.

           
             Defapt, nu-ți imagina. Și așa ai spus că îți este mai bine singură. Că tu n-ai nevoie de un bărbat care să te streseze cu telefoane, că tu n-ai nevoie să dai raportul cuiva. Dar când îți găsești un bărbat, mai exact bărbatul potrivit, el nu o să facă pe polițistul cu tine. Ce vină are el, că tu, până să-l cunoști ai fost în relații doar d-astea.Sufocante! De ce preferi singurătea și nu iubirea? Ți-e frică să iubești? N-ai încredere în tine? 

              Draga mea, când ești singură, ești singură. Ești tu cu tine. Când iubești, ești tu cu el. Și lumea voastră. Și când te gândești așa, ce sună mai frumos? O plimbare singură sau o plimbare-n doi? Să privești persoane ce se iubesc sau să iubești și tu? Dacă tu îmi oferi un argument concret că ți-e mai bine singură, am să mă las de scris. Însemnă că mă înșel. Dar până atunci, trăiască dragostea! Și noi pe lângă ea.

El nu a știut să mă iubească decât după ce m-a pierdut.

         Și eu la fel! Când m-am trezit singură, cuprinsă de un dor nebun, printre cearceafuri goale și oameni necunoscuți, mi-am dat seama cât de mult îmi lipsește. 

         Deși nu era prezent în fiecare zi lângă mine, eram conștientă că acolo undeva, el este și mă iubește.         Nu a știut tot timpul cum să mă iubească.Deși evident marcată de unele defecte ce le avea, m-am complăcut într-o relație ce părea să nu ducă prea departe. Și am cedat. Într-o zi am cedat și am plecat. N-am mai privit în urmă, n-am mai vrut să fiu martoră la dezastrul ce îl provocasem. Mi-am luat toată iubirea ce o purtam și am plecat. L-am lăsat în urmă cu gânduri, întrebări, suspiciuni, nervi. La momentul respectiv nu mi-a păsat. Abia după ce m-am trezit fără el și fără iubirea lui mi-am dat seama ce-am pierdut defapt. 

          Deși întâlneam zeci de persoane, nimeni nu era ca el. Nimeni nu mă privea cu aceiași ochi, nimeni nu mă atingea la fel, nimeni nu-mi oferea aceleași vorbe calde. Deși rare, el mi le oferea. Și nimeni nu putea să concureze cu asta. 

    

              Au fost zile când îmi lipsea atât de mult încât îmi doream să-l scot din amintiri. Și de asemenea au fost zile când îl condamnam pentru că nu știuse să mă iubească așa cum vroiam, încât preferam să nu-i știu de existență. Când am simțit că nu o să găsesc pe cineva la fel, că nimeni nu o să-l poată înlocui, chiar dacă nu era el cel mai perfect, am decis să mă întorc.

               Și l-am găsit în același loc, același el. Era neschimbat. Mă privea ca și cum niciodată n-am plecat, ca și cum niciodată nu ne-am spus adio. Ochii lui, deși plini de dragoste, astăzi erau triști. L-am dezamăgit. Plecarea mea a făcut ca sentimentele să-i fie puse la încercare. Am fost nevoiți să ne despărțim inimile, ochii, trupurile. Când l-am luat în brațe, am răsuflat ușurată. Era din nou al meu și nimeni nu avea să schimbe asta. Iubirea noastră avea să crească la infinit. 

                      Poate, uneori, e mai bine să pleci pentru a vedea cine te cheamă înapoi. El nu a știut să mă iubească decât după ce m-a pierdut.Și eu la fel!  

Cum m-am îndrăgostit iar...de același bărbat!

       M-am îndrăgostit cu patimă. Cu o dorință nebună de a iubi, cu tot sufletul m-am îndrăgostit. Am visat să trăiesc un moment unic. Să mă îndrăgostesc odată și bine. Sincer și de durată. Atracțiile ce le-am mai simțit cu timpul au fost doar fire de nisip. Diamantele, diamantul vieții mele avea să se lase așteptat. O așteptare ce a meritat tot timpul.
          Când în sfârșit l-am găsit, când dragostea ne-a găsit pe amândoi, a fost cel mai frumos moment al vieții mele lipsite de evenimente mari. L-am privit timp îndelungat în ochi și am știut că e al meu. N-aveam nevoie de cuvinte. Și chiar dacă aveam nu reușeam să le găsim. Pur și simplu ne priveam în ochi și zâmbeam. Ce sincere zâmbete poți să oferi când ești fericit. Ce frumos strălucesc ochii plini de dragoste.
          Și-am știut că la el aveam să mă opresc. El făcea inima să bată într-un mod alert, gălăgios. El îmi făcea ochii să-l caute în fiecare trecător. Aveam grijă să nu-l pierd din vedere. Asta-i iubire! Să-l cauți, să-l simți, să-i oferi. Ce frumos e să oferi când ai cui. Ce frumos e să primești când ai de la cine.

      De el, de bărbatul cu ochii visători m-am îndrăgostit. De atunci în fiecare zi. Din ziua aia mă îndrăgostesc mereu de el. Dimineața îl iubesc. La prânz îl iubesc la fel de mult. Seara am aceiași iubire ca și peste zi. N-am zile când îl iubesc mai puțin. Dar am zile când îl iubesc tot mai mult.

Cine sunt eu?

     Multora le-am fost dor, altora le-am fost alinare. La mulți le-am provocat repulsie, în timp ce la alții le-am adus fericire.
      La mine pe chip au curs și lacrimi, au fost afișate și zâmbete, emoții, speranțe. Am plâns pentru oameni care nu au dat doi bani pe mine și am râs de oameni care poate m-ar fii meritat. N-am știut mereu când trebuie să zâmbesc. Și-am pierdut clipe pe care nimeni nu mi le mai aduce înapoi, fiind atentă la cu totul altceva.
       În inima mea au avut loc toți. Chiar și cei ce probabil, trebuiau să fie în altă inimă. Le-am oferit căldură la toți, primind adesea răceală evidentă.Am tăcut când aveam o sumedenie de lucruri de spus. Azi regret asta. Și ce rost mai au regretele dacă deja e prea târziu?
        Am iubit necondiționat. Bărbați bogați, săraci, indiferenți, sufocanți. Am avut și am atât de multă iubire de oferit încât uneori o ofer și persoanelor nepotrivite.
 

         Au fost momente când am urât atât de mult încât sufletul mi-a devenit rece și sumbru. Regret și acele momente. Acum le-aș înlocui cu zâmbete și calm.
Mi-am construit relații în toate direcțiile. De prietenie, de amiciție, cunoștințe, fel de fel. Pe unele le-am păstrat, pe altele le-am uitat, fie au fost uitate. Așa e. M-au uitat oamenii. Căci și eu, la rândul meu, am uitat. I-am uitat într-un colț și așa au rămas. Uitați.
        Și-au mai fost și sute de dezamăgiri. Câte dezamăgiri reușesc să-ți rupă sufletul? Câte speranțe trebuie să moară în vânt? Oamenii ce i-am crezut apropiați mi-am trădat tot. Încredere, vorbe, atingeri. La rândul meu am trădat. Și-am trădat cu stil. Învățând de la cursanții din viața mea. Ce chestie!
         Cine sunt eu? Omul călcat în picioare, dezamăgit, rupt în bucăți, care astăzi zâmbește parcă mai frumos ca ieri și construiește alte și alte vise. Eu sunt omul care iartă, uită și o apucă iar de la capăt. Eu sunt omul care se bucură de viață chiar și cu lacrimi în ochi.
                       
Seară bună dragele mele cititoare!

       

Nu țipa la el. Vorbește-i calm. Nu pleca. Stai. Nu fugii de el. Strânge-l în brațe!

     Iubirea și respectul ce l-am dobândit pentru bărbatul de lângă mine m-au urmărit toată viața.
 L-am privit mereu cu dragoste, cu încredere, fiind mândră de alegerea făcută.     De fiecare dată când îl priveam în ochi vedeam prezentul, viitorul, apusul, răsăritul. În ochii lui mă vedeam pe mine. Trăiam prin el și cu el.

     Atunci când te îndrăgostești, pui în persoana respectivă toate resursele tale. Încredere, respect, loialitate, iubire. Cu timpul toate cresc, ajungând până la urmă să dăruiești tot. Și dacă lui i-ai dăruit tot e imposibil să-i mai dăruiești și altuia la fel. Niciodată nu o să mai poți să dăruiești totul.
     Când iubești cauți. Cauți cu privirea un chip pentru sute de chipuri. Cauți o pereche de ochi și un zâmbet. Cauți un mers ce îți este atât de familiar, niște gesturi ce le iubești, o mimică a feței de care ești pur și simplu topită. Omul pe care îl porți în inimă și gând, e omul ce îl cauți în toți ce trec pe lângă tine.
       Omul ce a trecut de poarta sufletului tău, e omul care chiar a meritat. L-ai primit cu încredere și bunătate. L-ai scutit de rândul format la ușa sufletului tău. L-ai poftit în micul tău Univers.                                   

     Iubește-l! Oferă-i noi și noi începuturi. Fă-l să fie mândru de tine și de alegerile tale. Dăruiește-i încredere și siguranță.Stai lângă el când e trist, dar și când e fericit. Copleșește-l cu vorbe calme și sincere. Ascultă-l și înțelege-l. Ți-a oferit iubirea lui, încrederea și respectul. Fă și tu la fel. Nu pune la îndoială sentimentele lui pentru tine. Rabdă și vei dobândi.
     Protejează-l! Cine a spus că bărbații n-au nevoie de protecție? Ba din contră. Fii prietenă, mamă, soră, tot ce are nevoie. Liniștește-i gândurile, demonii ce îl frământă. Nu pleca când are mai mare nevoie.
     Demonstrează-i că atât tu cât și sentimentele tale sunt sincere. În felul ăsta nu îl vei pierde niciodată. Nu o să caute niciodată pace, liniște și iubire dacă tu vei fi capabilă să-i oferi toate astea. Nu țipa la el. Vorbește-i calm. Nu pleca. Stai. Nu fugii de el. Strânge-l în brațe!