El nu a știut să mă iubească decât după ce m-a pierdut.

         Și eu la fel! Când m-am trezit singură, cuprinsă de un dor nebun, printre cearceafuri goale și oameni necunoscuți, mi-am dat seama cât de mult îmi lipsește. 

         Deși nu era prezent în fiecare zi lângă mine, eram conștientă că acolo undeva, el este și mă iubește.         Nu a știut tot timpul cum să mă iubească.Deși evident marcată de unele defecte ce le avea, m-am complăcut într-o relație ce părea să nu ducă prea departe. Și am cedat. Într-o zi am cedat și am plecat. N-am mai privit în urmă, n-am mai vrut să fiu martoră la dezastrul ce îl provocasem. Mi-am luat toată iubirea ce o purtam și am plecat. L-am lăsat în urmă cu gânduri, întrebări, suspiciuni, nervi. La momentul respectiv nu mi-a păsat. Abia după ce m-am trezit fără el și fără iubirea lui mi-am dat seama ce-am pierdut defapt. 

          Deși întâlneam zeci de persoane, nimeni nu era ca el. Nimeni nu mă privea cu aceiași ochi, nimeni nu mă atingea la fel, nimeni nu-mi oferea aceleași vorbe calde. Deși rare, el mi le oferea. Și nimeni nu putea să concureze cu asta. 

    

              Au fost zile când îmi lipsea atât de mult încât îmi doream să-l scot din amintiri. Și de asemenea au fost zile când îl condamnam pentru că nu știuse să mă iubească așa cum vroiam, încât preferam să nu-i știu de existență. Când am simțit că nu o să găsesc pe cineva la fel, că nimeni nu o să-l poată înlocui, chiar dacă nu era el cel mai perfect, am decis să mă întorc.

               Și l-am găsit în același loc, același el. Era neschimbat. Mă privea ca și cum niciodată n-am plecat, ca și cum niciodată nu ne-am spus adio. Ochii lui, deși plini de dragoste, astăzi erau triști. L-am dezamăgit. Plecarea mea a făcut ca sentimentele să-i fie puse la încercare. Am fost nevoiți să ne despărțim inimile, ochii, trupurile. Când l-am luat în brațe, am răsuflat ușurată. Era din nou al meu și nimeni nu avea să schimbe asta. Iubirea noastră avea să crească la infinit. 

                      Poate, uneori, e mai bine să pleci pentru a vedea cine te cheamă înapoi. El nu a știut să mă iubească decât după ce m-a pierdut.Și eu la fel!  

Cum m-am îndrăgostit iar...de același bărbat!

       M-am îndrăgostit cu patimă. Cu o dorință nebună de a iubi, cu tot sufletul m-am îndrăgostit. Am visat să trăiesc un moment unic. Să mă îndrăgostesc odată și bine. Sincer și de durată. Atracțiile ce le-am mai simțit cu timpul au fost doar fire de nisip. Diamantele, diamantul vieții mele avea să se lase așteptat. O așteptare ce a meritat tot timpul.
          Când în sfârșit l-am găsit, când dragostea ne-a găsit pe amândoi, a fost cel mai frumos moment al vieții mele lipsite de evenimente mari. L-am privit timp îndelungat în ochi și am știut că e al meu. N-aveam nevoie de cuvinte. Și chiar dacă aveam nu reușeam să le găsim. Pur și simplu ne priveam în ochi și zâmbeam. Ce sincere zâmbete poți să oferi când ești fericit. Ce frumos strălucesc ochii plini de dragoste.
          Și-am știut că la el aveam să mă opresc. El făcea inima să bată într-un mod alert, gălăgios. El îmi făcea ochii să-l caute în fiecare trecător. Aveam grijă să nu-l pierd din vedere. Asta-i iubire! Să-l cauți, să-l simți, să-i oferi. Ce frumos e să oferi când ai cui. Ce frumos e să primești când ai de la cine.

      De el, de bărbatul cu ochii visători m-am îndrăgostit. De atunci în fiecare zi. Din ziua aia mă îndrăgostesc mereu de el. Dimineața îl iubesc. La prânz îl iubesc la fel de mult. Seara am aceiași iubire ca și peste zi. N-am zile când îl iubesc mai puțin. Dar am zile când îl iubesc tot mai mult.

Cine sunt eu?

     Multora le-am fost dor, altora le-am fost alinare. La mulți le-am provocat repulsie, în timp ce la alții le-am adus fericire.
      La mine pe chip au curs și lacrimi, au fost afișate și zâmbete, emoții, speranțe. Am plâns pentru oameni care nu au dat doi bani pe mine și am râs de oameni care poate m-ar fii meritat. N-am știut mereu când trebuie să zâmbesc. Și-am pierdut clipe pe care nimeni nu mi le mai aduce înapoi, fiind atentă la cu totul altceva.
       În inima mea au avut loc toți. Chiar și cei ce probabil, trebuiau să fie în altă inimă. Le-am oferit căldură la toți, primind adesea răceală evidentă.Am tăcut când aveam o sumedenie de lucruri de spus. Azi regret asta. Și ce rost mai au regretele dacă deja e prea târziu?
        Am iubit necondiționat. Bărbați bogați, săraci, indiferenți, sufocanți. Am avut și am atât de multă iubire de oferit încât uneori o ofer și persoanelor nepotrivite.
 

         Au fost momente când am urât atât de mult încât sufletul mi-a devenit rece și sumbru. Regret și acele momente. Acum le-aș înlocui cu zâmbete și calm.
Mi-am construit relații în toate direcțiile. De prietenie, de amiciție, cunoștințe, fel de fel. Pe unele le-am păstrat, pe altele le-am uitat, fie au fost uitate. Așa e. M-au uitat oamenii. Căci și eu, la rândul meu, am uitat. I-am uitat într-un colț și așa au rămas. Uitați.
        Și-au mai fost și sute de dezamăgiri. Câte dezamăgiri reușesc să-ți rupă sufletul? Câte speranțe trebuie să moară în vânt? Oamenii ce i-am crezut apropiați mi-am trădat tot. Încredere, vorbe, atingeri. La rândul meu am trădat. Și-am trădat cu stil. Învățând de la cursanții din viața mea. Ce chestie!
         Cine sunt eu? Omul călcat în picioare, dezamăgit, rupt în bucăți, care astăzi zâmbește parcă mai frumos ca ieri și construiește alte și alte vise. Eu sunt omul care iartă, uită și o apucă iar de la capăt. Eu sunt omul care se bucură de viață chiar și cu lacrimi în ochi.
                       
Seară bună dragele mele cititoare!