Dragostea noastră e veșnică. Întotdeauna a fost. Întotdeauna va fi.

     

           Pleacă, fă-ți viața și apoi întoarce-te.Întoarce-te căci eu sunt acolo unde m-ai lăsat. În același loc pustiit și lipsit de vlagă. Între furtună și distrugere.Căci nu știu pe ce cale să o apuc. Tu fă-ți viața.Așa cum ai spus mereu că îți dorești. Liber fără obligații. Dar să te întorci. Să te întorci să îți dau aceiași iubire ca de fiecare dată.

      Te las să pleci acolo unde sufletul te duce. Mereu ai fost un bărbat liber. Chiar și atunci când mă țineai de mână căutai libertate. Și nu mă deranja. Căci scopul meu nu a fost să te țin strâns lângă mine. Scopul meu nu a fost niciodată să te privez de libertate. Eram datoare să te iubesc și atât. Căci și tu mă iubeai. Libertatea pe care practică amândoi o ceream, nu era distrugerea relației noastre. Era gura de aer pe care o luam înainte să ne iubim din nou. Și era perfect.

            Acum însă, te las să pleci. Nu ai mai plecat niciodată, niciodată nu ți-am dat drumul, însă acum o voi face. Te voi lăsa să cauți fericire și în alte părți. Să încerci lucruri noi și să compari. Să ajungi în acel punct în care să compari mâinile mele cu ale ei. Ochii mei, ce te priveau mereu cu dragoste și căldură, cu ochii alteia. Care nu te privesc nici pe departe cum meriți. Și te las să vezi cum e. Îți dau dreptul și la suferință. Le las pe ele să te facă să suferi. Căci știu că după asta mă vei căuta să te vindec. Și nu mă deranjează. Nu mă deranjează că voi fi eu medicul tău.

Singurul motiv pentru care te las să pleci, e că știu că te vei întoarce. Căci sunt conștientă de dragostea ce ți-o port. Sunt sigură de sentimentele ce le am pentru tine. Cu tine adorm și mă trezesc în gând. Cu tine îmi construiesc în minte atâtea vise.
Și dacă vei decide să nu te mai întorci, nu te voi condamna. Voi încerca să înțeleg și să trec peste. Voi înțelege că ai găsit ceva mai bun și mai sincer. Și voi pleca și eu.
Dar știu că te vei întoarce. Dragostea noastră e veșnică. Întotdeauna a fost. Întotdeauna va fi.

Adesea cel care oferă tot riscă să nu primească nimic

    Cum e să aștepți o singură mână și ea să nu fie întinsă niciodată?
Cum e să aștepți o singură vorbă bună, de la o singură persoană, și în schimb să nu primești decât tăcere sau vorbe tăioase?
Cum e să fii pe marginea prăpastiei și el să nu vadă nimic?
Cum să nu vadă niciodată în sufletul tău cu adevărat?
Cum să nu ai niciodată dreptul de a fi căzut, că mereu se va găsi el să fie mai căzut ca tine și tu să fii nevoită să-l ridici pe el călcând mereu peste tine însuți.
Cum să oferi totul și să ți se pretindă mereu mai mult și mai mult?
Cum e să îl ții atât de strâns de mână și el să-ți dea drumul cu atâta ușurință la primul hop?
Cum e să ai atâta neșansă, cum să nu poți visa niciodată la fericire deplină, pentru că cine ar trebui să-ți deschidă ușile, ți le închide pe toate în față?
   Cum e să oferi fără să primești? Cum e să primești cu jumătăți de măsură?
Când ești în locul nepotrivit, lângă persoana nepotrivită, lucrurile se întorc parcă la 180 de grade.
Ce la început părea să fie fericire, împlinire și satisfacție, ajunge să fie într-un final doar dezamăgire, lacrimi și suspine. Să-i oferi persoanei de lângă tine toată iubirea de care dispui, toată grija și afecțiunea ta, și să primești doar indiferență, iubire în jumătăți de măsură și dezamăgiri, nu e tocmai ce își dorește o femeie. Defapt, nimeni nu-și dorește asta. Și nimeni nu trebuie să fie nevoit să îndure asta.
Tu ca fată, femeie, meriți atât de multe. De ce să te mulțumești cu puțin? De ce să te limitezi la puțin, când meriți totul?
Când persoana de lângă tine reușește să îți ofere doar opusul a tot ce dăruiești tu, pleacă.
Retrage-te cu demnitate și pleacă. Renunță la acel puțin pe care îl primești și caută să primești totul. Cineva abia așteptă să-ți ofere toată dragostea, liniștea și căldura de care ai nevoie.
Cineva ar da orice să te poată ține în brațe și să-ți șoptească vorbe de iubire. Cineva ar da orice să te vadă pe tine bine, uitând câteodată de propria persoană. Cineva te caută în timp ce tu spui „mulțumesc” la puținul primit. Și ce să mai spun că uneori poate, nu primești nimic.
Uneori poate, ești uitată într-un colț cu zilele. Ești ignorată, lăsată parcă să te pierzi. Și ce e mai rău, e că nimeni nu te caută să te aducă înapoi.
Meriți să fii tratată cu respect. Meriți iubire și fericire. Iar cel ce te-a făcut să plângi merită indiferența ta. Nicidecum iubire.
Gândește-te la fericirea, liniștea și inima ta. Ai nevoie de protecție, iubire și înțelegere.
Ai nevoie de un bărbat, nu de un oarecare.

Când mi-am dat seama că totul depinde de mine , m-am liniştit.

               Deși timpul a trecut în același ritm mereu, mi-am dat seama că nu a trecut niciodată în favoarea mea. Că nu am reușit niciodată să-mi duc un plan la bun sfârșit, și dacă am reușit nu a fost așa cum mi-am propus.
Visele, speranțele și gândurile mele sunt singurele care contează în aceiași măsură ca și persoana mea.
Când am început să iubesc, eram absolut sigură că eu depind de persoana respectivă. Că fericirea mea depinde în totalitate de aceea persoană, că zâmbetul meu e direct proporțional cu fericirea lui.
Cât am putut să mă înșel! Câte greșeli am făcut de dragul iubirii. Câte lacrimi am pierdut, câte zâmbete am uitat să dăruiesc pur și simplu din cauză că l-am pus pe cel de lângă mine pe primul loc. Desigur, nu e niciodată greșit să pui o persoană pe primul loc. Dar e greșit să pui pe primul loc pe o altă persoană, decât persoana ta.
Tu ești cea mai importantă pentru tine. Visele tale trebuie să le îndeplinești. Deci trezește-te și începe să construiești fericire. Speranțele tale trebuie să fie aprinse mereu. Să nu le lași să se stingă. Zâmbetele tale sunt cele mai importante. Nu le stinge cu lacrimi.
            

Când decizi că e momentul să te îndrăgostești, trebuie în primul rând să te gândești la tine. Să îți pui în minte toate posibilitățile. Câte zâmbete primești de la persoana de lângă tine, câte lacrimi și câte mângâieri. Pune-te pe tine pe primul loc și vezi ce se întâmplă. Vezi cine rămâne lângă tine și cine pleacă. Cine se simte neglijat, cine se simte uitat într-un colț, cine pur și simplu ignoră. Apoi uită-te tu la restu. Vezi pe ce loc te-au pus ei. Poate nu ești pe primul. Poate nu ești nici pe doi, trei, patru. Poate nu ești.
Tu ești cea mai importantă pentru tine. Fericirea ta e cea mai importantă.

Când mi-am dat seama că totul depinde de mine, m-am liniștit. Am încredere în mine și în persoana mea.

Căci la final, toți realizăm că dorul...doare.

         Toți l-au numit „dor”.

Apoi de nicăieri se auzea câte un „mi-e dor de tine”, „mi-e dor...”. Ce expresii. Ce cuvinte mari pentru niște oameni așa mici ca noi. Noi toți, avem un dor. Și pe toți ne doare. Tocmai asta e legătura. L-au numit „dor”, pentru că doare. E așa dureros sentimentul acela. E așa greu de descris, imposibil de imaginat. Căci doar cine îl trăiește poate să înțeleagă ce e defapt cu el.
                    Câte suflete sunt chinuite de dor. Câte lacrimi se varsă în numele lui. Câți kilometri construiesc dorul? Cât de aproape trebuie să fii ca să simți dorul? Defapt, cine poate să-l descrie?
            „Când mi-e dor de tine construiesc. Pun atâtea amintiri cu tine în construcția mea, încât am impresia că nu o să o mai termin niciodată. Când mi-e dor de tine pierd nopți. Atât de multe nopți cu ochii în tavan și cu gândul la tine. Atâtea nopți în care mi-am căutat inima fără să știu că ea e la tine.Atâtea zile în care eram pierdută în mulțime.

      Când mi-e dor de tine, mă pierd. Mă pierd în gânduri, vise, speranțe. Sper că mâine am să te văd. Și dacă nu e mâine, e alt mâine. Și dacă nici atunci nu am noroc, mai sper încă odată. Căci știu că ești acolo. Când mi-e dor de tine, sparg. Sparg ce am construit. Ca să am un motiv să o iau de la început. Să pot să construiesc iar.Și mi-e dor de tine des. Mi-e dor de tine zilele, nopțile, orele, minutele. Tu ai idee cât mi-e dor de tine? O infinitate de cuvinte, priviri și speranțe. Mi-e dor de tine și mă doare.”

     Se întâmplă adesea să ne fie dor chiar de omul de lângă noi. Să ne fie dor de amintirea lui. De ce era el odată, nu de ce este el acum. Să căutăm într-o persoană un „el din trecut”, căci cel din prezent nu ne mulțumește deloc. Și așa suntem noi oamenii. Cerem cuiva schimbare, schimbare, schimbare. Iar când schimbarea se produce, pur și simplu nu îl mai vrem lângă noi. De ce? Că pur și simplu e schimbat.
Și ne e dor. Ne e dor de ceva vechi. Căci ce e nou nu mai e inovație. E poate, prea ciudat.
Dorul area atâtea forme de manifestare, încât, aș putea garanta că o viață nu e de ajuns pentru a trăi fiecare formă. Uneori ne este dor și atât. Vrem să avem lângă noi acele brațe calde, aceea privire liniștită și atât de calmă. Vrem liniște. Și doar o persoană poate să ne ofere liniștea dorită. Cea de care ne este dor. Și ne doare.
Căci la final, toți realizăm că dorul...doare.

Fericirea începe azi.

      Închide ochii pentru câteva momente și gândește-te la tine.
Gândește-te la visele, speranțele și gândurile tale. La binele pe care îl cauți, la cel pe care îl primești. Gândește-te la bărbații din viața ta. Nu poți să îi numești „băieți”, pentru că știi prea bine că niciunul nu a dat dovadă de imaturitate. Și cel ce a dat, încă are timp să se maturizeze.
Gândește-te la câtă fericire ți-a dăruit fiecare. Câte zâmbete ai adunat din cauza lor, câte lacrimi ai vărsat. Gândește-te la ei ca la ceva ce a fost magic. Fiecare întâlnire, strângere de mână, sărut pe obraz, fiecare amintire provocată de ei e ceva magic. Gândește-te și nu îi judeca. Iartă-i că au plecat, că poate nu au reușit să te cunoască așa cum ești tu, că nu au reușit să te iubească așa cum meriți. Iartă-i și oferă-le un gând bun.

Odată cu trecerea timpului ai reușit să îți construiești o viață perfectă pentru tine. Ai cunoscut diferite persoane, ai zâmbit când ai vrut, ai plâns când ai simțit că nu mai poți.E ceva normal în viață. Și tu ai respectat normalul.
Gândește-te la zilele cu soare. Când priveai cerul și pur și simplu erai mulțumită. Când singura stare de bine venea din înghețata ce o țineai în mână și în plimbarea prin parc. Când te jucai cu părul ca un copil mic și răsfățat, când dansai în razele soarelui.
Gândește-te la zilele cu ploaie. Când stăteai la geam și numărai stropii ce se adunau. Când îți imaginai cum ar fi dacă cineva ți-ar da și ție un sărut în ploaie. Cum ar fii să dansezi în ploaie...

Gândește-te la prima decepție în dragoste. Cât ai mai suferit fată naivă...câte lacrimi ai vărsat, câte nopți ai pierdut. Ce mult te-a maturizat fiecare decepție în dragoste.Și nimeni nu ți-a spus măcar odată că vei avea timp de asta. Vei avea timp să suferi în dragoste, vei avea timp să pierzi nopți, să pierzi lacrimi. Nimeni nu ți-a spus că viața o să-ți ofere atât de multe ocazii să plângi, încât acum, tu trebuie doar să zâmbești. Căci vin și alte vremuri.Mai grele poate.
          

Timpul trece. Și nimeni nu o să-ți mai dea șansa să trăiești fiecare moment. Și dacă totuși vei avea ocazia, intensitatea nu o să mai fie aceiași. Toate își au timpul lor.
Dragostea apare atunci când trebuie. Oamenii vin și pleacă la momentul potrivit. Nimic nu este întâmplător. Ce trebuie să faci tu? Să te bucuri de fiecare zi și să nu pierzi timpul. Să nu pierzi timpul cu lacrimi, regrete și dezamăgiri. Iartă și treci peste. Greutăți o să întâlnești la fiecare pas. Trebuie doar să știi să le faci față.
Ești femeie. Te vei descurca.