Am vrut să fiu briza, dar am fost o adevărată furtună.

         Te străduiești o viață întreagă să faci doar bine și la final realizezi că binele ce l-ai făcut nu a contat pentru nimeni. Toți au văzut când ai călcat strâmb, nimeni când ai mers drept și cu încredere. Toți te-au privit în ochi când aceștia erau veseli. Te-au judecat și au spus că ești prea fericită pentru secolul ăsta. Când plângeai, unul nu-și ridica batista să-ți șteargă lacrima. Deci la ce rost să faci bine, când ei văd doar răul? La ce rost să plângi, când ei te văd doar când ești fericită și îți judecă fericirea?     Am încercat mereu să fiu briza. Briza de vară ce-ți răcorește sufletul lent dar sigur. Să fiu acolo liniștită și sinceră. Dacă am lovit, am încercat să nu lovesc cu putere. Și mi-a reușit. Mi-a reușit până am cunoscut persoane ce nu făceau altceva decât să mă judece. Câtă răbdare să ai cu cineva care vede în tine doar rău și nimic bun? Câte zâmbete să oferi când acele cineva te lovește doar cu priviri ucigătoare? N-ai cum. Pur și simplu n-ai cum.

         

             Azi îți spun sincer că m-am săturat. M-am săturat să-ți fiu mamă, soră, prietenă. M-am săturat să-ți aud văicărelile despre cât de grea e viața, despre cât de răi sunt oamenii. M-am săturat să te văd cum judeci, dar niciodată să nu te privești în oglindă. Și-mi pare rău. Îmi pare rău că nu-ți poate fi chipul după cum ți-e sufletul.
             Problema? Problema e că sunt prea multe persoane cu chipuri frumoase și suflete mânjite cu noroi. Suflete reci, asemeni cimitirelor pe timp de iarnă. Pe acele suflete rar le vizitează cineva dacă acolo e prea rece și întuneric. Cine să facă asta? Poate doar cineva cu un suflet la fel de murdar.
            Am vrut să fiu briza. Am rezultat a fi o adevărată furtună. Am distrus tot în jur. Pentru că altfel, tot avea să mă distrugă pe mine.
Și nu-mi pare rău. Nu-mi pare rău că am fost rece, când poate trebuia să fiu caldă și liniștită. Nu-mi pare rău că am fost furtună cu persoanele ce cândva mi-au fost uragan.  

Învață să vezi unde-i iubire și unde...nu-i nimic!

 
             Nici secundele în plus, nici minutele, orele, zilele și chiar lunile, n-aveau cum să compenseze o lipsă ce era atât de evidentă. Timpul ce l-ai pierdut mai mult singură nu ți-l dă nimeni înapoi să-l poți completa cu compania ce o ai acum. Dacă nu a fost acolo când trebuia, de ce e acum? Ce rost mai are să culegi floarea după ce e ofilită?
               Odată ce a decis să plece, de ce l-ai mai lăsa să se întoarcă? Nu ești o gară abandonată, nu ești un pachet de țigări pe care unele persoane îl mai scapă din buzunarul de la geacă, nu ești un obiect pe care astăzi îl folosești și mâine îl uiți într-un colț.  Ești o persoană ce merită în primul rând să fie tratată cu respect. Și dacă nu ești respectată de bună voie, atunci draga mea, e nevoie să te impui. E cazul să îți construiești un orizont al tău, să-ți îndepărtezi obstacolele ce-ți stau în cale și să-ți vezi de viață.
                   L-ai privit cum pleacă și n-ai fost în stare să faci nimic. N-ai strigat să se întoarcă, n-ai cerut timp, n-ai fost capabilă să scoți un sunet.Ai continuat să aștepți ca și cum el n-ar fi plecat niciodată. Timpul tău, amintirile, visele și sentimentele, erau dedicate lui. Câte ai investit pentru un om care nu a fost în stare să investească în tine câteva zile!

        
       Tu ești cea mai importantă. Tu valorezi enorm de mult. Și cine nu știe să te aprecieze, nu-ți cunoaște adevărata valoare. Și persoanele ce nu-ți cunosc și apreciază valoarea, n-au ce să caute în viața ta. Învață să distingi răul de bine. Învață să vezi unde-i iubire și unde...nu-i nimic!