.
Când îți mai face viața câte un duș rece, habar nu ai unde să te mai ascunzi, unde să fugi.Dar când viața îți face constant același lucru deja știi că fuga e fără rost.
Vedeam câteodată pe stradă persoane atât de abătute, îngândurate, pierdute parcă, încât mă gândeam cât de norocoasă sunt eu. Cu cât curaj înfrunt eu viața și cu câtă fericire mă răsplătește ea. Și aveam să cred mult timp asta.
Până am simțit-o pe pielea mea. Când m-a lovit necazul, nu am știut pe ce cale să o mai apuc. Mă priveam în oglindă și nu reușeam să mă recunosc. Îmi număram lacrimile și mă întrebam când o să se oprească. De ieșeam pe stradă îmi părea că toți râd doar eu sunt căzută în fundul oceanului.
Nici măcar nu știam cum se manifestă suferința. Mi-am dat seama de asta doar cu trecerea timpului. Femeia din mine se stingea ușor și ajunsesem să fiu un stâlp ce nu îl mai poți mișca din cauza greutății. Greutatea mea era suferința ce o adunasem.Când mergeam pe stradă și vedeam atâtea femei frumoase, îmi aduceam aminte de mine. Cât te poate schimba un necaz. Ce face timpul și suferința cu chipul tău, nu mai curăță nici un machiaj profesionist. Și asta poate să-ți confirme oricine.
Însă cineva mi-a spus un lucru ce mi-a dat de gândit. „Ești tânără, n-ai timp de lacrimi și suferință. Uită de asta. Dacă acum te încarci cu griji, la bătrânețe ce faci? O să treacă timpul mai repede peste tine dacă mai plângi mult.”
Să-ți spun sincer, m-am oprit din plâns. Mi-am șters fiecare lacrimă și m-am gândit mai mult la mine. Dacă aveam să mai plâng mult și să îmi blestem zilele, aveam să pierd tot ce e mai frumos din viață. Și aveam să regret asta la bătrânețe.
Mi-am șters lacrimile, mi-am îmbrăcat cele mai colorate haine, am aruncat pe chip un machiaj decent și am ieșit în lume cu zâmbetul pe buze.
Viața e scurtă și lacrimile-s scumpe. Hai să nu ni le permitem!
